Cand proiectul "Dupa ea" – scenariu scris de Lia Bugnar, regie Cristina Ionescu – a castigat la concursul de finantare al Centrului National al Cinematografiei, in 2004, am scris ca e riscant sa dai bani pentru un lungmetraj unei regizoare care nu facuse mai multe scurtmetraje inainte (bune, rele), ca sa-si testeze puterile. Mi-a parut rau pe urma, m-am gandit ca poate va fi un film cel putin onorabil, iar eu m-am pripit cu aprecierile, sau ca regizoarea debutanta poate e un mare talent care va convinge inca de la primul film, fiind si scenariul foarte bun. Acum, ca am vazut "Dupa ea" imi dau seama ca, din pacate, am avut dreptate. Cristina Ionescu a lucrat pana acum, am inteles ca foarte bine, in productia de film. De altfel, firma pe care o are cu sotul sau, Dan Badea, Temple Film, este coproducator al filmului.
"Dupa ea" nu anunta un regizor cu stil, ci poate un regizor in stare sa faca filme medii pentru televiziune sau seriale fara gust si fara miros. Pentru ca in acest lungmetraj totul e fara gust si fara miros, de la interioarele de birou sau locuinta moderne pana la consistenta personajelor, calitatea imaginii sau viziunea regizorala. Singurele atuuri ale filmului, pe care le-am auzit si la conferinta de presa de lansare, citindu-le si in caietul de presa, ar fi subiectul rupt de contextul mizerabilist care ii preocupa pe ceilalti cineasti tineri si mediul in care are loc drama filmului – lumea publicitatii. N-am descoperit insa lumea publicitatii in acest film, ci un birou cu cateva personaje, plus cateva dialoguri pe acest subiect. In rest, lumea publicitatii romanesti e un cadru la fel de "larg" ca in orice telenovela unde principale sunt tribulatiile amoroase ale personajelor si cum se asorteaza fusta cu bluza si culoarea esarfei cu tabloul de pe perete. Subiectul este poate original pentru un film romanesc, dar el singur nu face din film un succes. si in orice caz e inconsistent. Un tanar barbat, cu cariera in publicitate, vila, masina 4×4, nevasta frumoasa si copil sanatos si vigilent, vede la semafor o alta femeie si dezvolta o obsesie. Aceasta obsesie se traduce prin aceea ca ajunge de doua ori sa se imbete pana uita de el si adoarme in locuri straine, spre lipsa de reactie a sotiei, care ar fi la fel de enervata, suparata, ingrozita daca ar vedea aceste lucruri la televizor. Filmul e teoretic o drama, dar nu transpira nici un fir de emotie din situatii ori din jocul actorilor (de la care e evident ca regizoarea nu stie ce sa ceara). Povestea se desfasoara in interiorul unei cutii vatuite care retine orice licar de viata. De ce ar avea nevoie spectatorul sa vada la cinematograf asa ceva cand are tone de astfel de filme pe micul ecran? Nu as compara "Dupa ea" cu etaloanele de esec complet ale anului trecut, cu "Azucena" de pilda, pentru ca filmul Cristinei Ionescu are o anumita grija pentru decupaj si imagine, dar aceasta curatenie pe care o urmareste devine, din pacate, pe ecran plata si monotona. "Dupa ea" nu mi se pare nici un bun, nici un prost film de actualitate si nici un bun sau prost "film de stare", ci o productie de serie destinata televiziunii, ajunsa in mod accidental pe marile ecrane.
"Dupa ea" – regia Cristina Ionescu, scenariul Lia Bugnar, cu: Dragos Bucur, Victor Rebengiuc, Anca Florea, Valentina Pelinel.
