Caderea comunismului in tarile Europei de est in decursul anului 1989 si integrarea a 10 dintre acestea in blocul comunitar in urma cu aproape trei ani reprezinta bornele care delimiteaza un interval de timp incarcat cu semnificatii. Una dintre acestea este ca perioada de tranzitie a UE ca mecanism unitar, intarit prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht in urma cu 15 ani, s-a incheiat. Anul 2004 reprezinta incununarea unui succes. Scopul (cel putin declarat) al parintilor fondatori ai Comunitatii Europene (Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Winston Churchill) a fost atins: Europa este un continent pasnic, tensiunii traditionale dintre Franta si Germania i s-a pus capat, razboiul rece care a constituit contextul in care tratatul a fost semnat s-a incheiat, comunismul ca forma politica de guvernare a cazut, iar o parte dintre statele care l-au cunoscut fac acum parte din comunitatea europeana. Acest lucru este un motiv in plus sa credem ca la 25 martie 2007 ne-am apropiat mai mult de o evocare decat de o aniversare.
In presa din Regatul Britanic, aderarea Romaniei si Bulgariei nu s-a bucurat de prea multe comentarii din partea renumitilor editorialisti. Citit intr-o perspectiva optimista, acest lucru inseamna instaurarea unei anumite doze de firesc in extinderea europeana, fapt pentru unii pozitiv. Pesimist vorbind, scaderea in intensitate poate sugera debutul dezinteresului fata de destinul UE. Aparent diferite, ambele lecturi provin din problema identitara care, cum spuneam, framanta Europa din 2004.
Cu doar doua zile inainte ca Christopher Booker sa publice in Daily Mail "What if Britain hadn’t join EU?", Garton Ash publica in The Guardian "Today’s European Union is 27 in search of a story". Primul ilustreaza o viziune din ce in ce mai comuna care aseaza inca o piatra la bastionul euro-scepticismului din Regat, in timp ce al doilea se regaseste intr-o sugestiva solitudine. Daca al doilea abordeaza in mod direct largirea catre alte doua state, primul prefera sa se pronunte prin recul, imaginandu-si o Mare Britanie in afara UE. Ambii ilustreaza doua tipologii ale cetateanului care, in virtutea necesitatii de a aprofunda democratia la nivelul UE se va pronunta in chestiunile de interes major ale organizatiei careia ii apartine prin cetatenia statului membru. Primul este tipul cetateanului egoist, autoreferential care lectureaza problemele continentului prin prizma nevoilor statului de care apartine. Al doilea (Timothy Garton Ash) este modelul cetateanului care, desi are aceeasi cetatenie cu primul, este altruist. Gandeste in context regional. Primul se gandeste (doar) la statul sau, pe cata vreme al doilea este european. Impreuna cu Richard North, primul este autor al "The great deception" ("Marea deceptie", volum foarte critic la adresa UE), iar al doilea semneaza inainte si dupa 1989 "The Polish revolution: Solidarity 1980 – 1982" (Revolutia poloneza: Solidaritatea 1980 – 1982), "The uses of Adversity: Essays on the Fate of Central Europe" (Foloasele prigoanei: eseuri despre destinul Europei centrale si de Est), "In Europe’s Name: Germany and the Divided Continent" (In numele Europei: Germania si continental divizat). Primul citeste succesul in termeni de cost de oportunitate, de avantaj economic, al doilea intelege succesul prin ralierea la un proiect comun. Despre al doilea vom discuta in randurile care urmeaza. In ce-l priveste pe cel dintai, va fi suficient de amintit cazul chinez care vorbeste de faptul ca democratia profunda, traita si nu mimata, nu are nevoie doar de succes economic. In buna dreptate, Booker deplange competitivitatea economica a UE in perspectiva cresterii vizibile de la an la an a economiei chineze, insa daca asa stau lucrurile, inseamna ca acesta este tributul pe care UE, prin statele membre, il platesc consolidarii democratice a noilor veniti si in indeplinirea propriului tel.
Cunoscut cititorilor romani prin traducerile catorva dintre cartile sale, Timothy Garton Ash este un fin cunoscator al dramei Europei Centrale si de Est. A calatorit adesea dincolo de Cortina de Fier, iar un numar de ani l-a trait de o parte si de alta a zidului Berlinului. Pentru profesorul de studii europene de la St Antony’s College din Oxford, faptul ca mai mult de jumatate din statele membre au fost dictaturi si ca democratizarea a insemnat un proces concomitent cu integrarea, face din Uniunea Europeana cel mai de succes exemplu de schimbare pasnica de regim in timpul nostru. In masura in care se accepta faptul ca semnatarii tratatului de la Roma nu-si imaginau o astfel de evolutie incurajatoare astazi pentru destinul democratiei in lume, 1 ianuarie 2007 a oferit suficiente motive de bucurie. si, totusi, de ce atat de putina bucurie? se intreaba Garton Ash inca de la primele randuri ale comentariului sau. Raspunsul este formulat cel putin tot atat de abrupt ca si intrebarea: o parte din indoielile actuale (directia in care organismul european ar trebui sa se indrepte, sentimentul colectiv de indoiala desi la nivel individual cetatenii sunt mai prosperi) rezulta din succesul insasi al UE. Logica argumentului este relevanta si linistitoare chiar si pentru Christopher Booker insusi: largirea inseamna schimbare, iar schimbarea antreneaza temeri, indoieli. In aceasta optica, temerile actuale afisate oficial sau mai putin oficial cu privire la UE sunt o garantie a succesului sau. Ash nu se opreste la acest argument preferand sa-si nuanteze discursul: provocarile largirii (competitia economiilor in dezvoltare din Asia, securitatea si resursele energetice, precum si problema incetinirii incalzirii globale) sunt dublate (nu necesar conditionate) de povestea in ansamblu pe care Europa vrea sa o spuna atat siesi, cat si celorlalti actori internationali. Vorbim deci de cele doua fatete ale identitatii: interna si externa.
O nuanta identitara este constituita de limitele Europei. Dezbaterea s-a oficializat si deci a intrat vizibil pe agenda publica in momentul in care Franta si Olanda au respins in urma cu doi ani proiectul de tratat privind Constitutia Europeana. Romania si Bulgaria au intrat intr-un context in care Europa se intreaba asupra limitelor sale. Discursul la care suntem invitati sa cooperam este, asadar, unul de geografie si politica. In 1957, cele sase state semnatare faceau in mod ferm parte din Europa, asa cum apare in toate scrierile din toate epocile. In acest caz, geografia a sprijinit total vointa statelor semnatare de a propune un nou model de comuniune. Aniversarea independentei Greciei, in acelasi moment cu semnarea tratatului de la Roma, a deschis orizontul includerii in Europa, cunoscuta adesea in veacurile de dinainte si sub numele de Occident, a Orientului, o denominatie intelectuala a Imperiului Otoman. Rand pe rand, Grecia a fost urmata si de alte state care si-au castigat independenta si s-ar putea spune ca procesul a culminat cu prabusirea Imperiului Otoman la sfarsitul primului razboi mondial. Lasarea cortinei de fier a solemnizat discursul unei singure Europe, insa despartita intre Est si Vest. Occidentul inseamna Vest, Orientul Est, insa ambele definesc Europa care, in atlasele geografice de pana acum cateva decenii excludea Rusia dincolo de Muntii Urali si Turcia dincolo de Istanbul. Ridicarea Cortinei de Fier, extinderea din ce in ce mai mare a Uniunii Europene pe continentul european definit in mod traditional a repus in discutie intr-un mod politic o chestiune de geografie. Dupa 1991 atlasele geografice in ce priveste Rusia expun Europa in continuare pana la Urali, insa Turcia desenata in intregime.
Desi aproape intotdeauna nerostita, chestiunea limitelor geografice ale Europei si-a dovedit neincetat actualitatea. Inceputa in 1859/1866, intrerupta in 1948, reluata timid in 1990, si pregnant dupa 1996, Romania si-a motivat europenitatea prin contributia la proiectele politice si culturale ale continentului din decursul timpului. Acceptarea acestei contributii politice si spirituale, precum si afirmarea apartenentei continentale au permis privirea cu un ochi indulgent a exceselor care ar fi putut favoriza drumul Romaniei catre UE chiar dincolo de 1 ianuarie 2007. Ceva mai indepartate de indeplinirea conditiilor de aderare decat statele din primul val, Romania si Bulgaria au inaugurat un precedent care face si mai sensibila chestiunea limitelor UE. Recuperarea secventelor de contributie la dinamica europeana deopotriva cu statutul de regiune geografica apartinand continentului european, legitimeaza dorinta de aderare a restului de state balcanice si a celor de dincolo de frontiera estica actuala a UE, in acelasi timp cu solicitarea unei indulgente in negocierea capitolelor de aderare.
Dintre acestea, Croatia este deja recunoscut drept stat candidat care are prefigurat orizonul 2009 de aderare, iar Moldova si Macedonia se prezinta intr-un stadiu foarte avansat de afirmare ferma a dorintei. Ceea ce ar mai trebui adaugat este ca contributia acestora la viata continentala nu s-a facut doar dupa castigarea independentei de sub tutela imperiului care le-a inglobat. Unele dintre acestea nici macar nu existau atunci cand se petreceau faptele evocate. Din acest punct de vedere, aspiratia Turciei la Uniunea Europeana, ca o componenta majora a Imperiului Otoman este perfect legitima. In definitiv, o buna parte din Imperiul Otoman s-a intins pe ceea ce numim astazi Europa de Est, pana la zidurile Vienei.
Dilema identitara actuala este sporita si de faptul ca ideea europeana institutionalizata prin tratatul din 1957 nu avea o nunanta continentala. La acel moment, era in discutie crearea unui model economic separat de cel al URSS si chiar de cel al SUA care imediat dupa lansarea Planului Marshall in 1947 a dublat NATO ca organism militar cu OECD ca organism de gestionare a fondurilor de reconstructie europeana. Dupa sfarsitul Razboiului Rece, elitele au purces la un tip de arheologie intelectuala care a explorat strafundurile Evului Mediu tarziu in justificarea unui inteles continental al extinderii europene. In stadiul actual al discutiei, geografia devine un impas pentru politica. Acest impas culmineaza cu intrebarea daca este justa sau nu prezenta Turciei in UE, insa nu este noua. Impiedicarea de catre generalul Charles de Gaulle in 1963 a aderarii Marii Britanii la Comunitatea Economica Europeana a fost legitimata de insasi discursul istoric pe care Regatul l-a construit despre sine, ca insula aflata intr-o "Splendita izolare" fata de continent. Abia prin demers politic un deceniu mai tarziu geografia traditionala va fi modificata prin considerarea politica a Marii Britanii in CEE.
Intelegerea intelectuala a Europei de-a lungul timpului demonstreaza limpede ca geografia continentului are frontiere mentale. Se vorbeste de Europa ca un continent, insa in egala masura, in acord cu conventiile geografice, privirea din perspectiva a globului ne arata Europa ca pe o peninsula a Asiei, iar unii autori nu ezita deloc sa vorbeasca despre Eurasia mai curand decat de Europa si Asia. Geografia poate fi inteleasa deci politic, dar si economic. Descoperirile geografice care au completat Terra pe care o cunoastem astazi, dandu-i forme rotunde si nu plate cum si le imaginau vechii greci s-au facut initial intamplator, sub cronicile comerciantilor fenicieni, greci sau romani. Geografia s-a nascut deci intr-un mod economic prin cautare a pietelor de desfacere sau cumparare pentru marfuri materiale sau umane (sclavi). Nici astazi lucrurile nu stau altfel. Turcia face parte din spatiul economic european, iar scumpirea fortei de munca, in paralel cu reducerea ei prin scaderea natalitatii, forteaza comerciantii aflati in cautare de profit pentru atragerea de noi lucratori.
Pe masura ce UE isi consolideaza vocatia de unitate, cele doua viziuni de construire a natiunii care s-au afirmat la sfasitul secolului XVIII (Revolutia franceza din 1789) si inceputul de secol XIX (Hegel, discursul lui Fichte catre natiunea germana in 1807) isi redobandesc actualitatea. Formarea natiunii in inteles german avea ca premise limba, istoria si religia comuna, in vreme ce natiunea franceza se formula mai curand prin adeziunea la valori comune ("Declaratia drepturilor omului", perceputa ca un adevarat contract social). Prima are limite, a doua nu are. Nu este deloc dificil de observat ca preluarea ambelor modele in zilele noastre isi pastreaza vigoarea. Chiar sub presedintia germana se vorbeste de crearea unei istorii comune europene, acceptata deci in mod unanim, in timp ce religia se afirma unitar in varianta crestina, prin opozitie fata de spectrul musulman (dezbaterea privind introducerea in preambulul tratatului constitutional a radacinilor iudeo-crestine ale Europei este relevanta). In definitiv, intregul proces de aderare presupune consimtirea unor reguli care sunt construite in baza unui cod de principii, iar negocierea inseamna procesul de insusire a acestora.
Desi nu lipsita de riscuri, impartirea procesului de integrare europeana in secvente 1957 (semnarea tratatului de la Roma) – 1990/1991 (caderea comunismului, deopotriva cu elaborarea si ratificarea tratatului de la Maastricht), 1991 – 2004 (integrarea Europei centrale, definitivarea unei formule constitutionale) si 2004 – prezent, in baza argumentelor expuse mai sus, este justa. Aniversarea in 2007 a primelor doua etape (1957 – 2004) reprezinta reconfirmarea unui succes. Evenimentele ultimilor doi ani arata ca Romania a intrat intr-o noua UE. Daca unii comentatori au avut sau nu dreptate cand au afirmat ca Romania s-a imbarcat la bordul unui Titanic ramane de vazut. Ceea ce pare sigur este ca dezbaterea geografico-politica ascunde cheia cu care se va deschide sau inchide usa celor care stau si asteapta "integrarea ca eliberare" (Timothy Garton Ash).
