Acesta este titlul ultimului volum de teatru al lui Vlad Zografi, aparut la Humanitas de curand. Nu mai e nevoie sa spun cine este Vlad Zografi. In urma cu vreo zece ani piesa lui, Petru, a tinut capul de afis al stagiunii si a fost in mod intemeiat socotita una din cele mai bune piese ale dramaturgiei noastre din toate timpurile. Dar timp de sapte ani el a tacut. Pur si simplu nu a mai vrut sa scrie, a fost un fel de recluziune si o incercare poate de-a scapa de teribil de primejdioasa forma a iluzionarii pe care orice autor o traieste si cu cat avanseaza in desisul ei, cu atat sansele lui de-a se elibera sunt mai mici.
Totusi, dupa acest interval ciclic Vlad Zografi ne aduce in atentie cateva piese foarte vii, inteligente, avand acel dar care face din textul scris si apoi pus in scena un prilej de incantare si frisonare.
America si acustica este una din cele mai bulversante piese de teatru pe care le-am citit vreodata. O femeie singura, o femeie care pare ca s-a saturat de tot si de toate, care se vede inconjurata de obiecte isi propune la un moment dat sa interperteze cel mai extravagant numar din viata, dresura de sine. Pana acum stiam de uitarea de sine, exercitiu al smereniei si al golirii de eu. De data aceasta Vlad Zografi pe care-l consider un mare dusman al cliseelor, dar si al anticliseelor ne prezinta ceva original, autodresura, ca antidot impotriva tuturor dresorilor de ocazie sau platiti pentru a face aceasta. Omul satul de dascali bine sau rau intentionati, isi ia cum ar veni spus, soarta in maini, isi desurubeaza capul de pe umeri si se uita in el insusi cu mirare si oroare, actor si spectator pana la impuscatura finala. Atunci moare el sau tot cosmosul? Dar ce este cosmosul decat nevoia noastra de-a construi ceva care sa ne dea senzatia ca ne copleseste in timp ce noi ramanem la fel de disperati si de contradictorii? De multe ori m-am intrebat daca Vlad Zografi scrie un teatru absurd si cred ca l-ar enerva foarte tare o astfel de banuiala. Teatrul lui este de fapt impotriva absurdului considerat pe buna dreptate un fel de cliseu si in acelasi timp cauta frumusetea unui discurs de tip clasic din care au disparut toate conventiile si conformismele. Ceea ce face el este un lucru foarte dificil fiindca vrea sa puna in fata ochilor nostri firescul recuperat dupa decenii sau chiar secole de subfiresc si suprafiresc. Recuperarea e foarte complicata.
