… Cu trenu’ din Franta
Vara, cand eram copil, tot strigam "Vacanta, vacanta, vine cu trenu’ din Franta"! Nu mai stiu cui se datora aceasta bizara francofilie. Poate numai rimei, caci oricum nu se punea problema sa merg intr-acolo. Dar am ramas cu ideea ca vacanta vine la mine, nu eu plec la ea, si inca de departe, vine cand vrea ea, si daca vrea ea, fara nici o certitudine adica. Vacanta era un eveniment, nu o rutina, un cadou, nu un drept, la fel precum prajitura oferita de mama, la cofetaria "Anghelescu" (numele de dinainte de razboi!), daca luam 10 la matematica, lucru rar, se vede.
Am ramas pana astazi cu ideea ca vacanta vine ea, nu eu trebuie s-o pregatesc. Degeaba m-am izbit de evidenta contrarie in Olanda, unde oamenii discuta aprins, prin ianuarie-februarie, unde pleaca in iulie-august, caci altfel nu mai gasesti locuri nici prin hoteluri in Italia, nici la feribot sau la avion. Ei plecau in vacanta, eu tot o asteptam pana ce venea ea sa ma ia cu cortul pe vreo plaja, si acolo la marginea campingului, caci locurile bune, din timp rezervate, erau ocupate de camperele nemtesti.
Altceva
Prin Anglia, pe usile de hotel poti citi, daca ai noroc, "vacancies", adica locuri libere, disponibile. Vacantierul, gandeam eu, este cel caruia i se pune la dispozitie o vacanta in acel loc, daca ii place. Vacanta nu mai era acum un cadou, ci o oferta, schiar daca platita. Cineva misterios iti oferea undeva un loc in care sa nu faci nimic. Nu trebuia sa mai tocesc la mate, semnam doar un cec si stateam acolo fara nici o obligatie. Vacanta insemna libertatea de a nu face nimic in special, ci doar de a trai altundeva. O zi, doua, ca puneam eu apoi mana pe vreun Michelin si cutreieram doua catedrale pe zi (De ce tocmai ele? Probabil pentru ca nu le vazusem niciodata acasa.). Din acel dolce farniente (ravnit) initial, vacanta devenea o alergatura fara hodina prin locuri necunoscute, dupa un altceva decat ceea ce era traiul meu zilnic. Nu era munca, imi ziceam, ci placere. Vacanta tocmai de aceea trebuia sa fie in alt loc decat unde eram in restul anului, la locul muncii. Alt loc era alta lume. Valoarea ei statea in diferenta, chiar in ruptura pe care o instaura in lumea mea cotidiana.
Fantasma
Dar insistenta in explorare ce era? Poate o nevoie de altceva, fuga dupa fantasmaticul Obiect, cum spun psihanalistii, care indica lipsa noastra fundamentala, mereu resimtita si niciodata deslusita. Caci alergam – alerg si acum – ca sa vad si sa fac poze dupa ce vedeam din dorinta nebuna de-a nu pierde ceea ce, pentru un scurt moment, simteam, fantasmatic, ca "am". Poza era ceea ce imi ramanea dupa ce pierdusem lucrul, ea era substitutul, in spatiul rutinier, al acelui altceva de "acolo", dovada, poate, ca acesta chiar exista si ca anul urmator "venea" din nou la mine. Poza era dovada ca timpul nu trecuse degeaba, ci facusem ceva concret, perceptibil. Spatiul era diferit, dar puteam macar lipi timpul de acolo cu timpul de aici. Ca si cum puteam suporta lumea de peste an doar din speranta ca venea ea odata, lumea cealalta. Noua religie laica, promisiunea ca vei ajunge odata in lumea de dincolo, in paradisul etern, presimtit in faramaturile primite aici, in scurtele noastre paradisuri artificiale. Lumea cealalta este disponibila: nu-ti ramane decat s-o gusti, ca un aperitiv, prin micile vacancies de aici.
Privirea
Acum, ma gandesc uneori ca vacanta ar putea avea si alt sens. Nu sa faci neaparat, nici sa vezi, altceva decat faci si vezi peste an, ci sa privesti altcumva lumea. A vedea si a pune accentul pe obiecte si, cu cat mai multe si mai diferite sunt ele, cu atat mai bine, credem noi. A privi si a pune accentul pe subiect, privirea este a mea si numai a mea, si aici conteaza nu ce vad, ci cum. Uite, stau la Predeal si nu vad decat ceea ce vad mereu, dar deodata, in linistea padurii, privesc si ascult cum luneca picaturile de ploaie pe acele bradului. Nu cad in transa romantica, nu ma simt una cu bradul, nu, doar privesc si ascult lunecarea aceea pentru care nu am nici limbaj s-o spun, nici promisiune s-o justific: un noneveniment. Sunt, un moment, altul. Numai un moment, caci deja zdroncaie prin gropi, mirosind a benzina, camionul de la santierul de alaturi. Vacanta mea, munca lor.
Concluzie
Ca sa vezi ce se intampla cand nici nu pateste nimic patriarhul, nici nu se cearta premierul si presedintele. Vid de evenimente: intri la idei, si din fandacsie cazi in ipohondrie. Vina lor, desigur.
Sorin Alexandrescu este profesor la universitatile din Amsterdam si Bucuresti
