I s-a atribuit un CV impresionant, pe care „nu-l confirmă, nici nu-l infirmă”. Ce nu știm însă despre Schnecker e că și-a derulat afacerile la finele anilor ’90 și în anii 2000 într-un cadru unic. El a închiriat Sala de Consiliu de Război din Al Doilea Război Mondial și biroul mareșalului Ion Antonescu.
Mișcarea i-a priit de minune în business. Cei mai fericiți au fost partenerii săi de afaceri israelieni, care au chicotit cârcotaș, fericiți că roata istoriei s-a învârtit și un evreu (Niels Schnecker) a ajuns stăpân peste ceea ce cândva era controlat de cel care a deportat sute de mii de evrei. Așa că, în cinstea momentului, mai toți partenerii evrei „au semnat“ contractele cu Schnecker.
Nu e o ironie la adresa nimănui, ci doar o poveste autentică de viață a unui imobil cu o puternică încărcătură istorică, apoi uitat, ca să fie redescoperit într-un mod tipic unei tranziții în care „totul este posibil și totul este permis“. Acum, imobilul tremură iarna de frig și se degradează văzând cu ochii.
Cunoscută ca „Vila de la șosea”, clădirea se află pe Bulevardul Ion Ionescu de la Brad, la numărul 4. A fost construită în a doua parte a anilor ’30, după un proiect al arhitectului George Matei Cantacuzino, de Nicolae Malaxa și oferită prietenului său, filosoful Nae Ionescu. După moartea lui Ionescu în 1940, imobilul a devenit reședința de vară a mareșalului Ion Antonescu. În timpul războiului s-au ținut mai multe ședințe ale Consiliului de Miniștri în această locație. S-au construit inclusiv tunele subterane până spre Aeroportul Băneasa. Ulterior, comuniștii au dat clădirii burgheze o utilitate constructivistă, dând-o Institutului Agronomic. Utilizările socialiste au fost pe rând folosite de Regia Autonomă „Cai de rasă“, Institutul de Cercetări Hortiviticole, iar apoi de Stațiunea de Cercetări Pomicole Băneasa, utilizare pe care o are și în prezent. În anii ’90, ca să aibă bani pentru supraviețuire, conducerea stațiunii a căutat chiriași pentru clădire, care se dărăpănase și nu își permitea să o întrețină. Salvarea a fost… Niels Schnecker, care a închiriat-o în avans pe 10 ani, punând o sumă fabuloasă pe masă. Apoi în Sala de Război au început să curgă banii.
Cine a fost mai înainte, PNL sau Niels Schnecker?
Desigur, Niels Schnecker. El a fost locatarul actualului sediu central al PNL, pe care îl luase în chirie de la RA-APPS. În 1997 i-a expirat contractul și a trebuit să-și mute sediul business-ului de consultanță economică.
Dar mai bine să-l lăsăm pe el să explice: „Eu am descoperit acea clădire din absolută întâmplare. În ’97 s-a terminat contractul pe care-l aveam cu RA-APPS. În clădirea în care funcționasem eu se află acum sediul central al PNL-ului, pe Bd. Aviatorilor, nr. 86. A trebuit să căutăm altceva și am căutat foarte mult și n-am găsit. Întâmplarea a făcut ca contabila noastră de la acea vreme să fi lucrat înainte drept contabilă-șefă la stațiune. Și știa de la foștii ei colegi că încearcă să o închirieze, doar că nimeni nu închiria acea clădire pentru că era decăzută, era vai de mama ei. Nu vă puteți închipui ce era acolo. Chiria acolo era un pic mai mică, dacă țin eu minte. Diferența nu era majoră între chiria pe care am plătit-o în Aviatorilor și chiria pe care am plătit-o în Ion Ionescu de la Brad. Nu erau diferențe foarte mari. În ’97-’98-’99 am făcut o grămadă de reparații la acoperiș. Acoperișul era sită. Nu mai fusese reparat din anii ’40-’50. În 1999-2000 parcă, dacă țin bine minte, a început însă problema că, dacă voiai să repari, trebuia să umbli după aprobări de ajungeai să mori cu zile”.
A fost vecin cu sediul PSD și cu „biroul lui Bittner“
Chiria plătită de Schnecker prin firma sa V.N.G. SRL pentru porțiunea de clădire care includea biroul lui Ion Antonescu și Sala de Consiliu de Război a fost de 8$/mp de birou, diminuată începând cu 1999 la 6,2$/mp. Decizia de reducere a chiriei a venit când Niels Schnecker a oferit pentru spațiul de peste 500 mp chiria în avans pe 12 ani, adică 360.000$, o sumă ireal de mare pentru acele vremuri.
Dând exemplul lui Dan Voiculescu, care în 2003 a reușit să cumpere cu derizoria sumă de 104.730 euro pachetul majoritar la ICA, l-am întrebat pe Niels Schnecker de ce la finalul anilor ’90, când se puteau face multe cu 360.000 $, el a preferat să-și blocheze banii într-o chirie plătită pe mai bine de un deceniu în avans: „Pe vremea aceea nu-l cunoșteam. L-am cunoscut mult după. Am plătit în avans ca strategie de apărare în fața unei direcții în care politicul evolua. Erau atât de multe lucruri care se schimbau și ajungeai să fii scos dintr-o clădire cu hârtiile bune în brațe, încât, ca să ne asigurăm, noi am plătit în avans pe ideea că, dacă vine cineva care într-adevăr vrea să ne dea afară, pe lângă problema juridică pe care o are, că avem un contract valid, lucru care în România se calcă extrem de ușor în picioare, să aibă și problema rambursării. Când am luat decizia să plătim în avans era pe sistemul că oricum vom plăti, dar așa măcar știm că nu stăm la fiecare tur de alegeri, schimbare de Guvern sau de mai știu eu ce Consiliu de Administrație, cu sufletul la gură că vine unul care zice: «Bă, știi ce? Fac ceva pe contractele voastre. Ia hai, bâști de-aici!». Într-adevăr, puteai să faci multe cu banii ăia, dar pentru mine sediul acela însemna foarte mult și ideea că vrem să rămânem acolo era clară în mintea tuturor samsarilor care dădeau târcoale stațiunii. La mine au venit o grămadă de oameni și n-am să dau nume, de lume și de bine, ca să zic așa, cu tot felul de idei de cum putem noi lua acea clădire. Pe urmă a continuat cu unii care ne-au propus cum putem să luăm cele 40 de hectare pe care le are stațiunea. Valoarea terenului ajunsese la un moment dat la peste 1,5 miliarde de euro. Culmea este, apropo de Voiculescu, că dintre numele alea mari din imobiliare a fost singurul care n-a fost pe-acolo”.
Omul de afaceri susține că s-a implicat activ în protejarea de târcoalele samsarilor a clădirii atât de bogate în semnificații istorice și a terenurilor dimprejur: „Tot timpul susțineam acest lucru, că această stațiune trebuie să fie menținută a statului. Noi am și sponsorizat foarte multe dintre activitățile de cercetare pe care le avea Stațiunea Băneasa. Le-am făcut inclusiv legătura cu niște institute de cercetări pomicole din Israel unde s-au dezvoltat soiuri noi de piersic și cais. Adică am încercat să fac tot felul de lucruri numai ca să poată să rămână în viață. Avocații noștri au apărut în numele Stațiunii de Cercetări Pomicole și au apărut în instanță ca să o apere împotriva celor care vroiau acele terenuri și acea proprietate. Am și câștigat un proces de acest fel, tocmai pentru că ni se părea absurd, știind toată istoria din spate, proces pe care l-am câștigat, împotriva unui așa-zis moștenitor, care, de fapt, fusese împroprietărit pe sistemul că avusese în altă parte și i se dădea aici. Eu n-am încercat să mi-o însușesc, pentru că acea clădire este istoria României. Nimeni n-ar trebui să preia acea clădire. Acea clădire ar trebui să fie renovată”.
Și-a înghesuit avocații și contabila în biroul lui Antonescu
Niels Schnecker a intuit poezia locului, simțindu-i potențialul, dar mai mult, a ajuns să rezoneze cu el: „Tatăl meu, când m-a dus prima oară la Acropolis, aveam 8-9 ani, mi-a pus mâna pe pietre și mi-a spus: «Pe piatra asta a pus cineva mâna acum 5.000 de ani. O simți?». Și mie mi-a rămas chestia asta. O fac de câte ori mă duc la tot felul de obiective istorice. Până și pe fiu-miu l-am învățat cu chestia asta, să simți că pe lucrul acela au pus mâna oameni care nu mai sunt de mult, dar care au marcat acel loc. Nu pot să spun că în Sala de Consiliu de Război am avut acele trăiri. Trăirile le-am avut pe balcon, terasa aceea mare, și mai ales trăirile le-am avut în grădină. În grădină în față e un mic bazinel, care, din păcate, s-a defectat și noi n-am mai avut voie să-l refacem, că trebuia să săpăm. E un bazinel care la capătul îndepărtat de clădire are un fel de fântână arteziană. Și noi acolo pusesem băncuțe. Dacă stăteai pe băncuțele acelea și te uitai la clădire, era imposibil ca acea clădire să nu te facă să ți se ridice părul pe piele. Nu aveai cum. Simțeai vibrația. Asta încerc să vă spun. Era o vibrație. Eu vedeam reacția asta pe oameni total străini de România, oameni care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu locul acela și când îi plimbai prin grădina respectivă și le spuneai povestea, vedeai cum încep ochii să se transforme, cum încep ei să-și schimbe vocea. Asta nu puteai s-o cumperi pe nici un leu, la nici o chirie”.
Niels Schnecker a adaptat clădirea conform nevoilor sale. Pe coridorul clasic a montat niște uși vitrină, iar în Sala Consiliului de Război a efectuat mici modificări: ”Biroul l-am avut alături de biroul lui Antonescu. În capătul Sălii de Război noi am pus un perete de rigips și am micșorat sala, iar eu eram în capătul acela, în vârful acela de sală, și biroul lui Antonescu era lângă mine. O perioadă în biroul lui au fost avocații, pe urmă acolo a fost contabilitatea. Mai multe s-au perindat. Foarte puțini dintre salariații care au lucrat în biroul lui Antonescu au avut această conștientizare a locului, să simtă locul. Foarte, foarte puțini. Pentru majoritatea era un birou și atâta tot. Ba din contră, îmi aduc aminte de un fost coleg, care la un moment dat a mers cu mine pentru prima oară la primirea unui client din străinătate și m-a auzit cum tot ziceam istoria clădirii și după aia îmi zice: «Ce e cu tâmpeniile astea? E un căcat». I-am explicat: «Eu cred că îl înmoaie pe partenerul nostru de business. Eu cred că îi dă o notă, îl face să simtă niște lucruri pe care nu le-a simțit și nu le va simți în altă parte. Eu cred că în acest fel facem punți cu acea persoană»”.
Partenerii de afaceri erau cuceriți de povestitorul Niels
Istoria plină de semnificații a locului a fost exploatată cu succes de Niels Schnecker: „În clădirea unde s-a ținut Consiliul de Război am prins vreo 3-4 ani de boom. Piața în care noi lucrăm se numea «piață de forfetare», iar piața asta de forfetare în 2000, din păcate, s-a schimbat și noi atunci am început să alunecăm la vale, ca să zic așa. Dar, până în 2000, cred că am avut cifră de afaceri undeva de ordinul zecilor de milioane de dolari. Aveam un birou la Londra care lucra direct în piața de forfetare, în piața mare, iar noi culegeam bilete la ordin, le cumpăram și pe urmă biroul nostru de la Londra le vindea mai departe. Colegii mei de atunci or să vă spună că succesul nostru în afaceri se datorează exclusiv capacității lor de muncă. Eu însă mă consider un romantic și susțin că cel puțin 80% din partenerii internaționali cu care noi am lucrat, hai să nu spun că «au semnat datorită clădirii», dar cel puțin «au gustat undița», cum s-ar zice. Adică i-am făcut să intre în negocieri. Lucrul pe care l-am făcut întotdeauna când am avut ședințe cu persoane din străinătate și care mi-a și ajutat în partea de business e că, de câte ori primeam pe cineva din străinătate, mai întâi de toate îl plimbam puțin prin grădină și prin clădire, explicându-i istoria“.
Dintre partenerii de afaceri veniți la sfârșitul anilor ’90 în căutarea de oportunități de business în România, o nație a fost în mod special încântată de locația firmelor lui Schnecker: „În particular, această clădire a avut un rol important, dar mai mult din punct de vedere al «Na, că i-a făcut-o», în contractele pe care le-am avut cu firme israeliene. Adică din firmele israeliene nu cred că n-au fost mulți care au spus propoziția: «Cred că se întoarce în groapă», cu referire la mareșalul Antonescu. Dar încă o dată, trebuie să înțelegeți și încerc mereu să explic acest lucru oamenilor care nu sunt evrei, această aversiune față de Antonescu este o aversiune care vine de la părinți, de la bunici. Nu este o aversiune pe care am învățat-o de la istorie sau care a apărut doar pentru că scrie așa în ziare. Este o aversiune pe care o ai din poveștile părinților și bunicilor. Și atunci este greu să scapi de acest lucru. E greu să-l vezi pe Antonescu ca mareșalul care a întors trupele“.
Afaceristul e convins că cel puțin într-o situație fosta reședință a lui Ion Antonescu nu doar a influențat mai mult sau mai puțin, ci a avut rolul fundamental în semnarea unui contract: ”Când piața de forfetare a început ușor-ușor să se stingă, noi am început să ne uităm la investitori străini pe care să-i aducem în România. Unul dintre ei este Selgross, pe care noi i-am adus în țară, noi le-am făcut toată extinderea ș.a.m.d. Selgross, după părerea mea, a rămas cu noi datorită locației și clădirii, dovadă că mai târziu ei și-au luat acea bucată de teren din Jandarmeriei, unde este Selgross Băneasa acum. Selgross este la capătul livezii, nu e în livadă. E pe o bucată de teren ce aparținea unor germani. Inițial, poate să spună cine vrea ce vrea, ei au semnat contractul, după părerea mea, datorită locației, fiindcă «au mușcat cu noi», se uitau la noi frumos, zic eu, datorită acelei locații. Au fost foarte impresionați”.
A renunțat la locuință în decembrie 2011
Motivul pentru care Niels Schnecker ne-a declarat că a plecat din clădirea unde s-a condus o parte din cel de-al Doilea Război Mondial a fost regimul de proprietate ciudat (proprietarul de drept al clădirii era Ministerul de Finanțe și autoritatea tutelară peste stațiune era Academia de Științe Agricole și Silvice), ceea ce genera numeroase complicații cu autorizațiile de reparații și modernizare: „Noi nu mai puteam să renovăm clădirea și încet-încet s-a degradat. Plecarea noastră a venit în momentul în care iarna noi nu mai aveam căldură și ne încălzeam cu calorifere electrice. Ajunsesem la partea în care construisem un sistem electric aparent, adică un alt sistem electric pus pe deasupra peretelui, dar cu un tablou nou, pentru că vechile fire de cupru nu țineau, iar noi când le-am propus celor de la stațiune să le schimbăm, evident, pe banii noștri, nu ni s-a aprobat acest lucru”.
Schnecker privește cu duioșie înspre perioada când și-a amplasat cartierul general al firmelor în reședința mareșalului Antonescu: „Nu este o valoare imobiliară, cu toate că ajunsese, împreună cu terenurile din jur, la un preț de 1,5 miliarde de euro la vârful pieței, ci este un loc al istoriei”.
