Intr-un tarziu, suntem la kilometrul 946 al Dunarii. Apa fluviului straluceste, incretita de vant pana departe, in amonte, peste Orsova veche, inundata. Oprim in mica parcare jalnica, contrastand strident cu frumusetea locurilor, de langa viaductul botezat cu nume de legenda, singurul care le mai aminteste trecatorilor de insula de vraja si de vis intinsa somnoros pe ape, ingropata pentru totdeauna in zidul lichid al fluviului, in urma cu aproape 40 de ani, toamna.
"Numai oamenii pleaca – imi spunea atunci Kharaiman Kusref, barbatul puternic care facuse o viata naveta cu barca lui, cale de patru kilometri, de la Ada-Kaleh pana in portul Orsova, unde era docher. Duhurile din Kemerf si sufletele stramosilor nostri raman in adancuri pe fasia de pamant pe care inca o mai vedeti acoperita cu chiparosi, migdale, smochini, lalele negre si roze, tot negre." Atunci a inceput exodul celor aproape 500 de locuitori din paradisul Dunarii, dintre care, potrivit statisticii din anul 1966, 400 erau femei, spre Turnu Severin, Schela Cladovei, Orsova, Medgidia, Constanta, Mangalia si tara-mama, Turcia. Pentru comunitatea pitoreasca si pasnica din Ada-Kaleh incepea calvarul pribegiei.
Dezradacinati si abandonati
Schela Cladovei, strada Dudasului nr. 28. Barbatul inalt, vizibil ros de suferinta, ne primeste binevoitor in gospodaria amenajata in acelasi stil ca aceea in care a vazut lumina zilei. Pe Durgut nu trebuie sa-l provoci spre a-ti vorbi de turcii lui din Ada-Kaleh si de viata lor patriarhala. Cu o voce scazuta si o rasuflare greoaie, ne poarta prin catacombele cetatii unde a crescut, vorbeste curgator despre bastinasii pe care i-a cunoscut sau despre care s-au tesut atatea legende. Oricand s-ar intoarce in acel mediu pe care spera ca acei care le-au vandut atatea amagiri sa-l amenajeze in insula simian. "Am fost alungati din Ada-Kaleh – spune el – si abandonati. Din cele aproape 70 de persoane de etnie turca ce traiesc in Mehedinti majoritatea sunt femei vaduve. Aici, in Schela, mai sunt doar trei familii inchegate, cu a fratilor Ahmet si a mea. Restul ii numeri pe degetele de la maini. Cei mai multi sunt deja in cimitir." Ca si alti ada-kalizi, a plecat in 1968 in Turcia, dar n-a rezistat decat 20 de luni si s-a intors tot langa Dunare: "Am gasit fundatia casei de aici deja turnata de tata si de fratele meu. Tata a cumparat terenul cu 2,25 lei pe metru patrat, in 1968, iar noua, din cele trei case pe care le-am avut in insula, statul ne-a dat despagubiri doar pentru una. O suma derizorie, daca metrul patrat l-au evaluat la 0,50 lei. Dintre insulari, doar Mal Ombas s-a realizat in Turcia. Restul abia s-au descurcat de azi pe maine". Ultimii s-au prabusit in tristete, incapabili sa-si infranga durerea dezradacinarii din peticul de pamant care semnifica pentru cei mai multi vizitatori ai Ada-Kaleh-ului tutunul de la fabrica lui Ali Khadri, halvita multicolora, rafinatele siropuri orientale, dulceata de trandafiri si de smochine, pelteaua de mosmoane si braga. Indeletniciri care se pierd o data cu trecerea la cele vesnice ale ada-kalezilor. "Parca am fi fost ciumati – afirma Durgut. Nu se vindecasera bine ranile dupa deportarea in Baragan a unei treimi din populatia insulei, izolata nu numai de apa, dar si de gardul de sarma ghimpata de pe mal, ca a venit si sfarsitul Ada-Kaleh-ului. Nici pana astazi statul roman nu ne-a dat integral despagubirile ce ni se cuveneau."
N-au loc nici in cimitir
Devastat in dese randuri, cimitirul turcilor de la Schela Noua arata ca dupa bombardament. S-au taiat arborii ornamentali care il delimitau, s-au scos florile. "Daca au incercat sa sustraga placa de marmura ce aminteste de binefacatorul Iorgu Bostina, care a imprejmuit, pe cheltuiala lui, cimitirul, ce sa ne mai asteptam noi, turcii?", se intreaba Mahmut Ahmet. "Unde sa ne mai ducem mortii? Moscheea din insula a fost dinamitata si putinii turci care au mai ramas in zona se roaga acum doar la adapostul odailor sau la monumentele funerare distruse din cimitir. Acum, daca moare cineva, il si bagam in pamant pana seara. Spunem doar doua-trei rugaciuni pe care le stim. E singura modalitate de a ne ingropa azi mortii", mai spune interlocutorul nostru.
Calvarul unei vieti
Intr-o camaruta dintr-o casuta subrezita, din vecinatatea Pietei Mircea din municipiul dunarean, in care locuieste cu chirie impreuna cu fiul si nepotul, batrana Rumane Nazmi este, la 83 de ani, o istorie vie a neamului ei cu radacini indepartate. Bunicul ei a venit in insula de pe malul Bosforului, s-a casatorit aici, si unul dintre cei trei baieti ai sai s-a casatorit cu o profesoara din Vidin, cu care a avut patru copii, printre care si Rumane, femeia maruntica, cu un vocabular elevat. "Am plecat din Ada-Kaleh in 1968. Cum am ales ca destinatie Turcia, am fost obligata sa renunt la cetatenia romana, pe care n-am mai primit-o nici pana in ziua de azi. Am stat in Turcia pana in 1970, traind din mila neamurilor. Fiul meu Oter s-a intors in Severin dupa romanca pe care o iubea si care lucrase la fabrica de confectii din Ada-Kaleh. Am plecat si eu in Romania, stabilindu-ma o vreme la Brasov." Ulterior, si-a adus inapoi si parintii, care n-au mai apucat sa vada insula lor draga. "Am stat toti la o nepoata, Zubi Bairam – povesteste Rumane. De aproape sase ani am venit, parca atrasi de stramosii insulari, la Severin. Noroc cu Sagide, si ea batrana si vaduva, care ne gazduieste. De-atunci m-am adresat primariei sa ne ajute cu un adapost, dar fara nici o sansa. Suntem cetateni turci." Calvarul Rumanei a inceput la 43 de ani. Nu credea ca vreodata va ajunge sa traiasca din mila altora. Familia ei avea in insula trei case si cinci carciumi si cafenele.
Dupa 1948, a lucrat la fabrica de tigari din insula, apoi la TAPL, dupa care, pana a inceput pribegia, a fost administrator al gradinitei cu crese din Ada-Kaleh. Pentru 12 ani de munca, primeste o pensie derizorie. "Gradinile si casele familiei mele au fost in Ada-Kaleh, nu in Turcia, unde mi se indica de catre autoritati sa le caut spre a-mi primi cuvenitele despagubiri", spune revoltata Rumane, batrana maruntica, agera, care pare un personaj din romanele de dragoste, careia i-au ramas doar amintirile despre paradisul in care a trait si din care a fost alungata brutal. Amaraciunea batranei ada-kaleze se prelinge nu numai din istoria trecuta a insulei de sub ape, dar si din calvarul zbuciumatei ei vieti.
