Sa existe oare pe teritoriul european neam de politicieni mai orgoliosi si susceptibili decat cei romani? Viciul orgoliului pare a invinge pana si interesele de partid sau fericirea propriei familii, precum s-a putut constata recent in doua cazuri distincte.
Mai intai, Antonie Iorgovan, acest Solon al Constitutiei romane, a negat ca problemele juridice ale lui Adrian Nastase ar putea fi considerate de-acum incheiate, ignorand ca o buna parte din colegi abia reprimisera, calduros, fosta "oaie neagra" in caminul pesedist. Este limpede ca domnul Iorgovan nu a uitat desconsiderarea de care a avut parte pe vremea guvernarii Nastase. Apoi, dupa putin timp, presedintele Basescu si-a deschis si el sufletul, admitand ca ideea unei eventuale incuscriri cu Viorel Hrebenciuc il oripileaza din cauza modului in care acesta din urma intelege sa faca politica.
Astfel de inamicitii personale explica, intrucatva, o serie de evenimente si cotituri ale politicii postdecembriste – in decursul careia orgoliul a constituit deseori un mobil mai puternic decat vreo formidabila cabala, depasind, in unele cazuri, chiar si clasicul imbold al acumularii de averi sau putere. Odata intrata in joc turbulenta emotie, haosul si dezastrul sunt, de regula, programate. Rivalitatea dintre Ion Iliescu si Petre Roman – indigenele copii postrevolutionare ale lui Cezar si Marc Antoniu – a distrus relativ rapid unitatea FSN, impiedicand, eventual, o potential indelungata perioada de dominatie a vechilor comunisti.
Partidele istorice s-au dovedit, la randul lor, departe de a fi imune la acest pacat. Orgoliile lui Ion Diaconescu si ale altor personalitati varstnice din PNTCD au condus la formarea unei echipe slabe – aspect perfect vizibil dupa victoria electorala a CDR in 1996. Jurnalele lui Ion Ratiu, pe nedrept neglijate, releva resentimentele profunde existente intre taranisti mult anterior perioadei in care partidul se dovedea incapabil de actul guvernarii. si in cazul lui Emil Constantinescu, orgoliul sau manifest a devenit stimul major, fostul presedinte fiind determinat a resuscita o cariera distrusa si pecetluita chiar de domnia sa in 2000. De atunci, tot duce o stocastica lupta donchijoteasca impotriva celor care au ajuns sa domine scena politica – abandonata, se poate conchide, cam nechibzuit de domnia sa. Constantinescu i-a atacat, pe rand, pe Nastase si Basescu, probitatea ambilor fiind pusa, concomitent si public, la indoiala de cerberul sau Mugur Ciuvica. Dar, cum timpul si istoria se dovedesc implacabile, fostul sef al statului a trebuit de curand sa-si calce pe mandrie si sa accepte statutul de rotita insignifianta in angrenajul aliantei lansate de Calin Popescu Tariceanu, fiind complet eclipsat de premier.
Orgolii ranite apar, precum bine stim, si ca urmare a ascensiunii unor noi vedete politice: Radu Vasile, unul dintre liderii PNTCD, nu a miscat un deget pentru a-l salva pe Victor Ciorbea in 1998, cand PD depunea eforturi asidue in vederea inlaturarii cabinetului acestuia. Iar Mircea Geoana, care a renuntat la cariera diplomatica in favoarea celei de partid, va fi starnit sentimente similare in cel putin cateva piepturi pesediste.
Esecul survenit din cauza unui subaltern reprezinta un alt factor intolerabil in ochii multor politicieni. Infrangerile suferite de Roman in fata lui Basescu, in 2001, si Iliescu in fata lui Geoana, in 2005, au condus la reconcilieri de-a dreptul bizare intre combatantii centrali de odinioara. In ultimii ani, orgoliul animalului politic Basescu a fost, indubitabil, lezat frecvent, performanta revenindu-i unui premier descris, pana recent, de presa prin apelative de genul "Moliceanu" sau "Slabiceanu", dar care a reusit, cum-necum, sa zadarniceasca o buna parte din planurile prezidentiale. La randul sau, Basescu a lezat, prin conduita sa deseori nu tocmai delicata, o serie de subalterni – Dorel Sandor si Renate Weber, initial consilieri binevoitori, devenindu-i, intre timp, adversari redutabili.
Stau si ma intreb, alaturi de cititori, cum se poate ca atatia politicieni versati si certamente unsi cu toate alifiile sa prefere riscul afisarii propriilor orgolii ranite, dezvaluindu-si astfel calcaiul lui Ahile. Trebuie ca politica sa fie dominata de mandrie, nu de orgolii. In plus, poker face-ul politicesc a intrat demult in uzantele resortului, inclusiv pe scene dominate de spiritul latin. In Romania, putini sunt politicienii care nu au cazut in acest pacat, dar ei exista totusi. Categoria celor imuni la orgolii desarte merita, desigur, o analiza aparte.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
