Imi amintesc mereu, nu in mod maladiv ci dimpotriva – terapeutic – despre timpul gratios pe care l-am trait in copilarie. Parintii mei, ambitiosi in profesiile lor si pasionati de munca, au reusit sa ne creeze – mie si fratelui meu mai mare – ragaz si spatiu de cunoastere a lumii, oamenilor, artelor; ritualuri casnice necesare pentru sanatatea acestei cunoasteri: timp impreuna, timp pentru joaca, pentru natura, pentru sport, pentru lectura, pentru muzica, pentru biserica, timp sacru i-as spune intr-un cuvant, caci prin el ne-am cladit ca oameni intregi.
La randu-mi ma straduiesc sa-i darui fiului meu lespezi solide sub talpi, de fapt criterii valide, perene, de la care sa nu fie nevoit sa se abata pentru a putea fiinta fericit sau "macar" adapta in lumea in care s-a nascut. Sa se imprieteneasca fara durere cu ea. Sa traiasca deplin o copilarie clasica, asta mi-am dorit.
Incerc sa abat din calea lui tentatiile sterile sau nocive, mai ales ca
suntem inconjurati de atatea! Incerc sa-l deprind cu demnitatea de a-si recunoaste talentul, puterile si limitele, de a exprima cu suplete cine este si de unde vine fara sa simta nevoia sa imite pe altii… In mod sigur astept prea multe si de la el si de la mine insami. si poate de fapt de la vremurile pe care le parcurgem impreuna… prima oara am realizat acest lucru in septembrie 2001, atunci marturiseam chiar in aceasta pagina cat de disperat si neputincios se gaseste un parinte cand se confrunta cu lumea schizoida si scelerata in care trebuie sa-si creasca odraslele.
Nu stiu daca de atunci lumea noastra a devenit mult mai armonioasa…
In plan calitativ insa, este o lume sprintara, naravasa, in care contrastele se celebreaza, in care eforturile individului nu sunt cenzurate de majoritate si-i dobandesc acestuia libertate, o lume mult mai patimasa, mai colorata si mai bogata decat aceea in care am crescut eu. O lume mai aproape de normalitate.
Dincolo de orice comparatie, resimt insa foarte crancen urgenta timpului care parca nu mai trece cu aceeasi masura, "nu mai are rabdare", ne stoarce, ne face mai ageri, prea mimetici, mai eficienti, prea nevrotici – de la mic la mare – si in aceeasi masura dornici de succes, ne acutizeaza simtul de adaptare si cel social-financiar. Copiii nostri sunt fortati sa creasca inainte de vreme si sa-si avanseze varstele biologice; parintii nostri trebuie sa-si depaseasca neputintele si sa produca o bunastare la care ar fi in mod normal indrituiti dupa o viata intreaga de munca; femeile trebuie sa munceasca de trei ori mai mult decat barbatii pentru a-si "demonstra egalitatea", iar barbatii nu mai cunosc sanatatea notiunii de a visa si nici ragazul de a se cunoaste pe ei insisi cu adevarat. Astfel, "timpul liber" nu numai ca a disparut ca principiu ci s-a transformat in timp mental furat vietii. Ceea ce "ni se intampla" a devenit esential – cum spun americanii – "life is what happened when you had other plans" (si ei stiu mai bine catre ce vrem noi sa ne indreptam, ca mod de viata)…
Pe de alta parte, daca ma intorc in zona Balcanilor, un sugestiv exemplu ar fi Zorba, care, trecand pe langa un mosulica de 90 de ani si vazandu-l cum trebaluieste prin gradina, l-a intrebat: "Ce faci, tataie, plantezi un maslin?" – Mosul i-a raspuns: "Eu, baiete, traiesc fiecare zi ca si cand voi muri maine". Iar Zorba a replicat: "Eu, tataie, traiesc fiecare zi ca si cand n-am sa mor niciodata".
Iata insa ca mai exista si alta categorie (acestea doua sunt oarecum confundabile) si anume acel om al zilelor de astazi, pe orice meridian s-ar afla (nu numai in Balcani sau in America), care nu-si traieste viata "cumva", ci este trait de viata proprie ca un produs de consum din supermarket… Cine sa-i dea lui clarviziunea de a-si urma credinta sau talentul, cand el este haituit subliminal de grija zilei de maine? Cine – sau ce – sa-i motiveze elanul aventurii, al onestitatii si al cunoasterii, atata vreme cat nu a avut parte nici de timp fizic pentru elucidare personala, nici de timp spiritual pentru a-si desluai nevoile sufletului si nici de timp "sacru" pentru onestitate ?
Cale de intoarcere in timp nu exista, decat prin demersul firesc al omului cinstit de a se raporta la diferite lumi si la diferite mersuri ale istoriei. Tocmai acest lucru ma incanta si ma provoaca sa privesc dincolo de mine. Ma obliga – pe mine si pe toti asemeni mie – la o maturitate careia putem sa-i facem fata onorabil. Iertata-mi fie paranoia exprimarii, dar imi calauzesc viata, imi cresc copilul, imi sfintesc casa si-mi privesc parintii cu increderea ca ceea ce fac si traiesc este conform cu felul in care ma raportez la tara mea. Va sa zica Romania o traiesc plenar. Personal. si, mai ales, cu gandul si raspunderea viitorului. De aceea m-am hotarat sa-mi traiesc viata aici. Pentru ca, unde se poate, sa o innobilez, fie si doar o farama, iar in rest – cat de vast este acest "rest" ! – sa ma stiu innobilata de ea. si cred cu toata onestitatea ca fiecare dintre noi stie sa faca acest gest vital in "oricare dintre zilele posibile".
