M-am intrebat deseori: un turist strain (sau unul autohton) care vine la Bucuresti si vrea sa vada un spectacol, unul singur, emblematic pentru Capitala sau pentru spiritul romanesc, spre ce sala de teatru se indreapta?
In multe capitale ale lumii, aceste spectacole emblematice figureaza de mult in ghiduri. La Paris traseul turistic este punctat, pentru majoritatea strainilor, de o incursiune prin Montmartre, unde trebuie vazuta, la celebrul cabaret Moulin Rouge, o reprezentatie de French Cancan, dar spiritele mai fine se duc mai degraba sa vada, la Théatre de la Huchette, piesele lui Ionescu, "Cantareata cheala" si "Lectia", care se joaca fara intrerupere de 50 de ani in acest loc devenit mitic din Cartierul Latin.
si la Londra turistul are de ales intre cel putin doua posibilitati. Multi considera ca spiritul londonez nu poate fi inteles daca nu se duc sa vada unul dintre acele faimoase spectacole de musical, precum "Cats" sau "Les Misérables", care rezista pe afise timp de ani si ani de zile (al doilea, de exemplu, de joaca de 21 de ani cu un succes constant). Din ce in ce mai multi turisti opteaza insa pentru o piesa de Shakespeare jucata ca pe vremea marelui Will in celebrul teatru Globe restaurat.
La Madrid, turistul "cultural" are de ales intre a asista la un spectacol de flamenco sau la o corida. La Lisabona, si in Portugalia in general devine inevitabila intrarea la un concert de fado, o inventie muzicala care atinge coardele cele mai sensibile ale poeziei, si de care portughezii sunt atat de mandri. Probabil ca la Viena turistul cultural cauta un concert de muzica clasica, in timp ce Berlinul este inca bantuit de spiritul spectacolelor de cabaret din anii ‘30. Fara indoiala, in Italia dorinta de a vedea un spectacol, unul singur, rimeaza cu o intrare la opera (cel putin la Milano), desi commedia dell’arte face parte si ea, cu aceeasi intensitate, din peisajul natural al tarii.
Nu mai prelungesc insa aceasta lista de fantasme culturale internationale, pentru ca intrebarea care ma intereseaza este: si Bucurestiul? Unde se duce in special turistul strain sa vada un spectacol care sa fie reprezentativ pentru spiritul orasului si eventual pentru sufletul romanesc (daca exista asa ceva)?
In ce ma priveste, cu ceva timp in urma, daca un strain m-ar fi intrebat "Ce sa vad in Bucuresti ca sa va inteleg mai bine pe voi, romanii?", i-as fi spus sa se duca, intr-o duminica, sa vada spectacolul "Un tramvai numit Popescu". Creat in 2004 de Teatrul National Radiofonic, in regia lui Gavriil Pinte, dupa poemele lui Cristian Popescu, acest spectacol unic si de o intensitate uluitoare avea (si are inca) vocatia de a deveni un eveniment teatral emblematic pentru capitala Romaniei. Nu stiu din ce motive nu se mai joaca insa la Bucuresti, in celebrul tramvai 21 care pleaca de la statia Sfantul Gheorghe. Spectacolul a continuat sa traiasca fiind stramutat la Timisoara cu ocazia unui festival organizat in toamna anului trecut, iar anul acesta si-a gasit un nou producator, Teatrul National "Radu Stanca" de la Sibiu.
Am vazut acest spectacol si la Bucuresti, si la Timisoara, si la Sibiu. De fiecare data l-am vazut impreuna cu straini care ieseau emotionati pana la lacrimi din calatoria "de nunta" pe care o propune spectacolul. I-am vazut pe unii strangand la piept, ca pe un dar pretios, textul spectacolului tradus in germana, engleza si franceza. La Sibiu, o regizoare americana mi-a spus ca va incerca sa propuna acest tip de spectacol intr-un tramvai din Chicago, in timp ce un portughez mi-a jurat pe ce are mai sfant ca spectacolul s-ar potrivi ca o manusa in vechile tramvaie care urca si coboara colinele Lisabonei.
Cristian Popescu, poet al generatiei ‘90, disparut in 1995 la varsta de 36 de ani, a captat in poemele sale fals-autobiografice ceva esential atat pentru Balcani, cat si pentru delirul existential romanesc. Poet din rasa celor care ard ca un meteorit si fac sa explodeze toate limitele limbajului, Cristian Popescu, vorbind despre sine si familia sa, ne radiografiaza de fapt pe noi toti in poemele sale, radiografiaza Bucurestiul de ieri si de azi, precum si lumea romaneasca pe toate etajele ei metafizice, asa cum sunt ele, unele ridicole si altele sublime.
Gavriil Pinte a avut o idee extraordinara sa puna in scena, intr-un tramvai real, toata visceralitatea poeziei lui Cristian Popescu, cu valente teatrale uluitoare. Bine ar fi, insa, daca autoritatile culturale ale Bucurestiului ar intelege ca acest spectacol este facut sa se inscrie adanc in peisajul Capitalei. El este o mina de aur si ar fi pacat sa fie exportat mai repede spre alte tramvaie in alte capitale ale lumii, cand s-a nascut in inima Bucurestiului, in statia Sfantul Gheorghe. Tot se spune ca romanul s-a nascut poet. De ce sa nu fie viitorul spectacol emblematic al Bucurestiului unul de poezie?
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
