Saptamana aceasta a inceput la Sibiu un festival care a devenit unul dintre cele mai interesante din Europa. Un adevarat fenomen cultural, un adevarat festival international, o adevarata reusita umana. Personal, am participat la numeroase festivaluri de teatru, incepand cu cele mai vechi si mai mari de pe continentul nostru, cele de la Avignon si de la Edinburgh, si continuand cu altele, organizate pe alte meridiane europene. Sunt tentat sa cred ca festivalul de la Sibiu poate fi plasat, ca importanta, calitate si farmec, imediat dupa acestea doua. Criteriul meu de apreciere nu se bazeaza pe elementul cantitiv. Festivalul organizat in fiecare an in luna august in capitala Scotiei este cu adevarat cel mai "voluminos" – anul trecut figurau in programul sau cam o mie doua sute de spectacole (de toate genurile, teatru, muzica, dans, spectacole de strada si de circ etc.). Putin mai restrans, dar la fel de febril este festivalul organizat in fiecare luna iulie in fosta cetate a Papilor de la Avignon (unde anul trecut erau prezente cam opt sute de companii in competitie). Coincidenta, ambele festivaluri au aceeasi varsta: ele au fost create imediat dupa razboi, in 1947, si au reusit sa se mentina in crestere exponentiala, pe fondul unei enorme bucurii a publicului de a face an de an pelerinajul in aceste doua orase – Edinburgh si Avignon – pentru un fel de celebrare anuala a artelor vizuale.
Festivalul de la Sibiu este ceva mai recent, el ajunge anul acesta la a XIV-a editie, dar s-a impus cu o energie surprinzatoare in peisajul cultural european. Omul care l-a impulsionat, actorul Constantin Chiriac, a fost, cu siguranta, la fel de inspirat ca Jean Vilar, regizorul care a creat Festivalul de la Avignon in 1947. Cand Jean Vilar a ales orasul Avignon pentru a organiza, cu 61 de ani in urma, "o saptamana a artelor" departe de Paris si de forfota capitalei franceze, el nu banuia probabil ca raspundea in felul acesta unei nevoi naturale de "descentralizare".
O nevoie naturala de descentralizare se resimte si acum, in Europa, iar existenta festivalului de la Sibiu raspunde acestei tendinte. Pe de o parte, oamenii s-au saturat sa mai creada ca tot ce se intampla important in materie de arta si cultura trebuie sa poarte marca unor capitale precum Parisul, Londra sau Berlinul. Capitale culturale pot fi si alte orase europene in care se intampla "ceva", si care prin traditia lor culturala isi pun amprenta asupra stimularii schimburilor si apropierii dintre oameni. In 1985, in momentul in care a fost lansata aceasta superba operatiune, desemnarea in fiecare an a unei noi (sau a unor noi) capitale europene ale culturii, principalul ei scop a fost crearea unor punti suplimentare de comunicare intre popoarele Europei. Anul acesta, Luxemburgul si Sibiul sunt orasele unde Europa isi da intalnire tocmai pentru a se cunoaste mai bine, iar pentru Romania, recent intrata in Uniunea Europeana, evenimentul are o semnificatie enorma.
Marturisesc ca am devenit in ultimii ani un pasionat al Festivalului de la Sibiu. si ma duc la Sibiu nu numai pentru a vedea spectacole sau pentru a intalni oameni, ci si pentru a observa. Observ cum s-a format, intre timp, un public local, observ cum artele vizuale creeaza noi forme de socializare si de complicitate intre oameni care se cunosc si raman prieteni pentru ca au asistat impreuna la un spectacol si implicit la o emotie comuna. Observ apoi cat de incantati sunt strainii care vin la festival. Sibiul este un oras de care te atasezi imediat datorita rezonantei sale istorice, dar si datorita regiunii, un adevarat exemplu de civilizatie rurala in Europa si de simbioza intre culturi. Mai mult decat atat, insa, festivalul de la Sibiu a reusit sa-si mentina o dimensiune umana. Chiar daca sunt prezenti, anul acesta sa zicem, doua mii de artisti din aproape 70 de tari, cadrul in care se desfasoara spectacolele este unul care permite comunicarea. Deseori, la marile festivaluri, la Edinburgh mai mult decat la Avignon, am avut aceasta impresie, ca artistii trec unii pe langa altii fara sa se cunoasca prea mult, tocmai din cauza gigantismului manifestarii. Or, la Sibiu exista acest miracol, dimensiunea umana si o curte a Teatrului Radu Stanca unde, dupa miezul noptii, cand s-au terminat toate spectacolele, oamenii se pot intalni si pot discuta, pot bea o bere impreuna si pot sa-si schimbe adrese, pot trece de la o masa la alta pentru a-si largi cercul cunostintelor, pot asculta o formatie de muzica si, de ce nu, pot chiar dansa amestecandu-se astfel si mai mult intre ei.
Am intalnit multi straini in ultimii anii la Sibiu care revin la festival pentru a se bucura… de convivialitatea sa. Acest lucru mi s-a parut extraordinar, emotionant, extrem de important pentru intreaga imagine a Romaniei. Bucuria strainilor de a fi la Sibiu timp de cateva zile este o mare victorie atat pentru descentralizarea culturala a Europei, cat si pentru Romania, careia artistii ii dau inapoi prestigiul pe care i-l distrug oamenii politici.
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
