Anul acesta se implinesc 50 de ani de cand piesa "Cantareata cheala" de Eugen Ionescu este jucata fara intrerupere la Théatre de la Huchette, in Cartierul Latin din inima Parisului. Ea a fost de fapt creata pe 16 mai 1950 de Nicolas Bataille si reluata apoi in 1957 cu un elan care nu s-a mai stins niciodata. Un adevarat fenomen cultural, o performanta demna de Cartea Recordurilor, un fapt unic in istoria teatrului. Acest spectacol a intrat de mult si in circuitul turistic al Parisului. Nu sunt putini cei care vin in Orasul Luminilor cu o lista de cinci sau sase prioritati: sa vada Turnul Eiffel, sa viziteze Luvrul, sa se plimbe pe cheiurile Senei unde "buchinistii" isi insira tarabele cu carti mai noi sau mai vechi, sa savureze parfumul unui cartier precum Montmartre, unde memoria pictorilor impresionisti este inca vie, si sa asiste la o reprezentatie cu "Cantareata cheala" la Teatrul Huchette.
In ce ma priveste, cu 20 de ani in urma, cand am ajuns eu pentru prima data la Paris, piesa lui Ionescu a fost primul punct pe lista "urgentelor". Cum am ajuns in capitala Frantei, imediat ce mi-am depus valiza la un prieten, m-am dus glont la Théatre de la Huchette. Marturisesc ca initial am avut un soc. In primul rand, pentru ca veneam dintr-o tara unde nu existau "teatre de buzunar". In mintea mea un teatru, pentru a-si merita acest nume, trebuia sa fie macar o hardughie mare de trei sute sau patru sute de locuri, cum erau casele de cultura in provincie. Iar la Bucuresti fusesem obisnuit cu dimensiunile teatrelor subventionate de stat si controlate tot de el (pana si Teatrul Mic, la Bucuresti, era unul… mare), in timp ce peisajul teatrelor experimentale imi era total necunoscut, cu exceptia unei sali extrem de originale cum era Teatrul Podul de la Casa Studentilor.
Intrand deci in sala mica de 80 de locuri a Teatrului Huchette, direct din strada, am avut o strangere de inima. Mi se parea pur si simplu un sacrilegiu ca acest loc legendar sa fie atat de ingust, atat de inghesuit intre doua restaurante grecesti, intr-un cartier in care mirosea a chebap si in care lumea vine in special sa flaneze pe stradutele inguste in cautarea unui loc in care sa-si petreaca seara imbuibandu-se cu infinitele oferte ale patrimoniului culinar universal. In mintea mea Teatrul Huchette ar fi trebuit sa troneze pe un piedestal, ca un templu grec, cu o vasta esplanada in fata, cel putin la fel de mare precum cea de la Notre-Dame.
N-a fost sa fie asa insa si mi-a trebuit ceva timp pana sa gust farmecul acestor teatre de buzunar atat de numeroase la Paris si care, uneori, ca sa poata supravietui, programeaza cate trei spectacole pe seara. Cei care au cunoscut insa Cartierul Latin cu 50 de ani in urma se plang ca farmecul acestuia a disparut incetul cu incetul. La ora la care Ionescu venea cu "antipiesa" sa ca sa tulbure toate conventiile teatrale, Cartierul Latin era inca un teritoriu al avangardei, al cautarilor artistice de tot felul si un loc de intalnire al nonconformistilor. Intre timp, turismul a devenit un fenomen de masa, chiriile in cartier au devenit extrem de scumpe, toate spatiile sunt vanate de patronii de restaurante si de alti comercianti care se adapteaza gustului multimii. In toata aceasta nebunie turistica si comerciala s-ar spune ca un singur loc din cartier a rezistat si nu s-a schimbat: Teatrul Huchette. Senzatia ca acest teatru reprezinta o forma de rezistenta culturala intr-o lume care-si uita valorile imi este reconfirmata de fiecare data cand trec prin cartier. In timp ce intreaga zona, la doi pasi de Notre-Dame, este scena unei teribile ofensive a restaurantelor asiatice si in special japoneze (dar tinute de chinezi), in timp ce modele trec si lumea se globalizeaza, Teatrul Huchette continua sa prezinte, seara de seara, de cinci decenii, o piesa calificata de niste critici grabiti drept absurda.
Ciudati si acesti creatori de etichete, carora lumea li se pare normala, iar teatrul lui Ionescu li se pare absurd. Ironia suplimentara a sortii este insa faptul ca piesa lui Ionescu se joaca intr-unul din locurile cele mai cosmopolite de pe glob si cele mai caricaturale din punct de vedere lingvistic. Ionescu marturiseste ca a scris piesa inspirat de metoda Assimil de invatare a limbii engleze si ca initial ea urma sa se numeasca "Engleza fara efort". Or, aceasta "Engleza fara efort" devenita "Cantareata cheala" rasuna in fiecare seara intr-un cartier unde se pronunta cele mai multe fraze intr-o engleza aproximativa… Efortul de a se exprima al personajelor lui Ionescu poate fi regasit in zeci de variante pe stradutele din jurul Teatrului Huchette, acolo unde straini din lumea intreaga incearca sa converseze intr-o engleza sacadata si aproximativa cu chelnerii si vanzatorii din cartier.
Revazand spectacolul anul acesta, m-a frapat, ca si in urma cu 20 de ani, prospetimea textului ionescian, intr-un contrast consternant cu montarea lui Nicolas Bataille, care a devenit o experienta muzeistica. Iesind de la spectacol m-am intrebat (si poate ca acest lucru a vrut sa ne intrebe si Eugen Ionescu) cum e posibil ca lumea sa se schimbe, dar oamenii sa ramana aceiasi? Poate ca aceasta este marea intrebare pe care ne-a transmis-o Ionescu si noi, in loc sa raspundem la ea, i-am calificat si intrebarea, si teatrul sau drept absurde. z
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
