În varianta ieșită de la Cameră a fost păstrat dezastruosul alineat 1 al art. 18, articol prin care resursele din Marea Neagră sunt exceptate de la supraimpozitarea prevăzută de OG 7/2013: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale (…) nu se aplică titularilor de acorduri petroliere referitoare la perimetre petroliere offshore aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi“. Această dispoziție poate fi catalogată drept o prostie, poate chiar ticăloșie.
În primul rând este o prostie pentru că OG 7/2013… nu mai există. OG 7/2013 a devenit Legea 73/2018 începând cu 01.03.2018. Astfel, Parlamentul, în „înțelepciunea sa“, a făcut vorbire despre o Ordonanță devenită Lege în urmă cu 4 luni. Dar nu asta e cu adevărat grav… De ce este o ticăloșie? Pentru simplul fapt că în OG 7/2013 (alias Legea 73/2018) se prevede la articolul 2: „Impozitul prevăzut la alin. (1) se calculează prin aplicarea unor procente de 60% și, respectiv, de 80% din veniturile suplimentare, așa cum acestea sunt determinate potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta ordonanță, din care se deduc redevențele aferente acestor venituri, precum și investițiile în segmentul upstream. Procentele de calcul al impozitului sunt: a) 60% din venitul suplimentar pentru prețurile de până la 85 lei/MWh inclusiv; b) pentru prețurile care depășesc 85 lei/MWh se aplică un procent de 80% la venitul suplimentar obținut din diferența dintre 85 lei/MWh și prețul practicat“. Cu alte cuvinte, România lua 60% din diferența între 85 lei/MWh și 45,71 lei/MWh – prețul de achiziție a gazelor naturale din producția internă pentru clienții casnici și noncasnici în anul 2012 – și 80% din diferența pentru prețurile care depășesc 85 lei/MWh.
În ziua de azi prețul este de 115 lei/MWh, ceea ce înseamnă că România, aplicând dispozițiile OG 7/2013, avea un câștig calculat după următoarea formulă: (85-45,71) lei x 60% + (115-85) lei x 80% = 23,574 lei + 24 lei = 47,574 lei/MWh din 115 lei/MWh. Adică România ar fi atins o „suprataxă“ de 41,36% din valoarea gazelor care s-ar fi extras din Marea Neagră.
Parlamentul a renunțat la această dispoziție și, modificând articolul 19 din proiectul Legii offshore, a introdus o SUPRATAXARE ÎNJUMĂTĂȚITĂ, ce va funcționa după următorul algoritm: a) 30% din venitul suplimentar pentru preţurile de până la 85 lei/MWh inclusiv; b) 15% din veniturile suplimentare obţinute în urma practicării unor preţuri între 85 lei/MWh și 100 lei/MWh inclusiv; 20% din veniturile suplimentare obţinute în urma practicării unor preţuri între 100 lei/MWh și 115 lei/MWh inclusiv.
Cu alte cuvinte, în cel mai bun caz, la bugetul României vor veni următoarele sume: (85-45,71) lei x 30% + (100-85) lei x 15% + (115-100) lei x 20% = 11,787 lei + 2,25 lei + 3 lei = 17,037 lei/MWh din 115 lei/MWh. Asta vrea să spună că România va atinge doar, cel mult, 14,81% din valoarea gazelor care s-ar fi extras din Marea Neagră.
Adică 35% din ce ar fi câștigat statul român dacă resursele naturale din Marea Neagră nu ar fi fost exceptate de la aplicarea OG 7/2013.
Am fost vânduți pentru 65% din cât ni s-ar fi cuvenit!
Însă vom lua această sumă infimă „în cel mai bun caz“, pentru că noua lege omite să amintească în vreun articol prețul reglementat al gazelor de până în 2012 în raport de care se stabilește procentul de 30%, respectiv „prețul de achiziție a gazelor naturale din producția internă pentru clienții casnici și noncasnici în anul 2012, respectiv 45,71 lei/MWh“ – așa cum îl stipulau OG 7/2013 și L 73/2018. Ceea ce înseamnă că pricepuții fiscaliști ai corporațiilor petroliere vor specula această „inexplicabilă lipsă“ și, în lipsa unei clarități legislative, vor plăti taxe doar pentru limitele de preț clar stabilite, respectiv (100-85) lei x 15% + (115-100) lei x 20% = 2,25 lei + 3 lei = 5,25 lei/MWh din 115 lei/MWh.
Mai suntem mândri de victorie?
Până la urmă, care sunt „redevențele“ (în sens larg) pe care le primește statul român pentru bogăția sa din Marea Neagră? Întrebarea asta trebuie să ne-o punem plecând de la premisa constituțională stabilită de articolul 136 din Constituția României potrivit căruia „resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele (…) pot fi concesionate ori închiriate (…)“. Pentru a afla cota atinsă de România din resursele sale va trebui să adunăm la procentele de mai sus redevența pentru gaze, cuprinsă între 3,5% și 12% (așa cum este ea stabilită prin Legea gazelor 85/203 actualizată în 2018). Astfel, în condițiile în care nu ar fi fost exceptate resursele din Marea Neagră de la aplicarea „OG 7/2013“, România ar fi atins între minimum 49,21% și maximum 57,71% din valoarea gazelor sale exploatate de către companiile petroliere – fapt ce ne-ar fi situat cu nivelul redevențelor printre țările demne și civilizate.
În schimb, aplicarea „suprataxelor“ prevăzute în noua lege ne va aduce doar între minimum 18,314% și maximum 26,814%, ceea ce ne așază sub limita de 30% din valoarea zăcămintelor, limită minimă la nivel mondial… O lege ticăloasă care însă nu cred că va fi întoarsă de președintele Iohannis către Parlament pentru a fi reexaminată. Cert, există și dispoziții „înțelepte“, cum ar fi faptul că a fost eliminat neconstituționalul „credit fiscal“ sau că „tranzacțiile desfășurate sub prețul de referință se impozitează la prețul de referință“ și, mai ales, faptul că 50% din cantitatea de gaze naturale contractate cu livrare în anul calendaristic respectiv trebuie tranzacționate pe Bursa de la București. Dar e prea puțin! Mult prea puțin! În ansamblu, politicienii au reușit să ne dea resursele nu pe nimic… ci pe foarte puțin.
Dacă avem să ne felicităm totuși pentru ceva e doar faptul că am reușit ca, împreună, să obținem ceva de la ei, de la cei care puteau și trebuiau să ne reprezinte și să ne apere interesele… Chiar dacă am obținut foarte puțin, am obținut ceva împotriva voinței lor. Este cert, am pierdut cel puțin 30 lei/MWh. Dar vom obține, în loc de 0 lei, 5 lei… sau poate „chiar“ 17 lei/MWh. E puțin, dar nu e nimic. Ceea ce este cel mai important e că am câștigat convingerea că putem, cu greu și cu solidaritate, să obținem ceva. Chiar dacă e puțin, e important!
