Scena rastignirii lui Isus este una dintre cele mai tulburatoare imagini din istoria omenirii. Este de altfel imaginea care a dat nastere unei religii si unei civilizatii. Este o imagine multiplicata de milioane si milioane de ori, pe toate suporturile posibile, reluata la nesfarsit ca tema de un sir nesfarsit de artisti, reprodusa tipografic si fotografic, preluata uneori chiar si la limita bunului gust de tot felul de diletanti. La sfarsitul anului trecut, Madonna a starnit un scandal dupa ce s-a "rastignit" pe scena in cursul unui concert, iar acum cativa ani Mel Gibson a provocat aprinse controverse cu scena crucificarii din filmul sau "Patimile lui Isus".
Tulburator este si faptul ca aceasta imagine n-a fost efectiv predestinata unui destin universal cu atata forta simbolica. Inainte de rastignirea lui Isus, acest supliciu era, in Imperiul Roman, mai degraba unul "prost vazut", fiind rezervat strainilor, talharilor si altor diversi criminali. Sigur, si sclavii razvratiti erau deseori crucificati, cum a fost cazul in anul 71 inaintea erei noastre cu cei 6000 de prizonieri luati de romani dupa infrangerea lui Spartacus. Ei au fost rastigniti de-a lungul drumului lung de 195 de km dintre Roma si Capua. O imagine care trebuie sa fi fost cumplita, dar care nu a stimulat atat de mult imaginatia lumii precum rastignirea unui singur om, intre doi talhari, pentru blasfemie, pentru ca se credea fiul lui Dumnezeu.
In toata perioada dominatiei romane in Iudeea, crucificarea a fost, spun majoritatea surselor, moneda curenta in materie de represiune. Chiar si dupa rastignirea lui Isus, aceasta forma de supliciu a continuat sa fie aplicata pe scara larga mai cu seama pe fondul numeroaselor revolte ale evreilor. Unii istorici avanseaza cifra de 250.000 de evrei crucificati de armatele romane in decurs de doua secole. Dar nici aceasta cifra nu a declansat vreun fior mistic special. si atunci, ca si acum, cifrele legate de multiplele forme de barbarie umana nu erau de natura sa provoace emotii persistente – un mit se naste intotdeauna din emotia profunda provocata de povestea unui sacrificiu individual, nu de informatiile legate de un dezastru colectiv. In paranteza fie spus, imparatul Constantin a interzis ulterior, in 337 era noastra, acest tip de supliciu, ceea ce a amplificat si mai mult forta metaforica a crucificarii lui Isus.
In materie de preluare a imaginii la limita prostului gust sau pur si simplu prosteste, nici Madonna si nici Mel Gibson nu sunt campionii. Uluitor, stupefiant este fenomenul care ia amploare in Filipine, unde in fiecare an zeci de credinciosi vor sa traiasca pe viu suferintele indurate de Isus. Acesti exaltati se lasa crucificati de buna voie, indura supliciul cuielor care le patrund in palme si in picioare, si cer apoi sa fie lasati sa sufere ridicati fiind pe cruce, in bataia soarelui. Anul acesta, o ceremonie de acest tip dintr-un mic oras situat nu departe de Manila a atras peste 20.000 de spectatori, ne informeaza agentiile de presa. sapte crucificati benevoli au participat la acest ritual care nu este deloc ignorat de agentiile turistice. Ele au organizat venirea a numerosi straini pentru vizionarea acestui "spectacol" si au instalat chiar tribune pentru unele personalitati, mai precis pentru cei care si-au putut permite sa plateasca un loc "mai in fata". Organizate de Vinerea Mare, procesiunile si "crucificarile benevole" au devenit o traditie in ultimii 50 de ani in Filipine, tara care a fost colonie a Spaniei si a mostenit cate ceva din fervoarea catolicismului spaniol. Ceea ce nu inseamna ca in prezent scenele de autoflagelare si de crucificare nu frizeaza grotescul, mai ales cand sunt acompaniate cu bucata muzicala "Scara spre paradis" cantata de Led Zeppelin, in timp ce pretutindeni in jurul crucificatilor lumea bea bere, mananca inghetata si cumpara suveniruri din tot felul de maghernite amenajate cu ocazia evenimentului.
In ciuda faptului ca ierarhia catolica dezaproba aceste practici, multimea, incurajata probabil si de mediatizarea generoasa a rastignirilor benevole, continua sa adore spectacolul. Imi si imaginez apoi zecile de microfoane si camere de filmare indreptate spre "benevolii" care, dupa cateva zeci de minute de supliciu, cer sa fie dati jos de pe cruce. Probabil ca intrebarile cele mai frecvente care li se pun acestor exaltati sunt: "Cum a fost pe cruce? Cum a fost in pielea lui Isus? Mai incercati si la anul?" Aceasta ultima intrebare este absolut legitima pentru ca majoritatea celor care se lasa astfel crucificati sunt "recidivisti" si repeta experienta de mai multe ori.
Pana la urma, insa, aceste spectacole macabre nu merita prea multa atentie. Nebunia umana ia uneori forme si mai agresive, cum ar fi cea a lasitatii. Un exemplu ar fi lunga dezbatere din Europa in jurul proiectului de Constitutie europeana. Politicienii care ne conduc n-au indraznit sa includa in acest document nici o mentiune legata de dimensiunea crestina a Europei. Intr-un spatiu in care imaginea rastignirii lui Isus se regaseste practic in fiecare casa (indiferent daca oamenii care le locuiesc sunt sau nu credinciosi), politicienilor le este frica sa asume forta emotionala a acestei imagini si ideea ca ea este, poate, sursa unei energii identitare.
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
