Cristian Diaconescu face parte din infimul grup de politicieni romani care depun eforturi spre a-i conferi Parlamentului o unda de prestigiu prin seriozitatea cu care inteleg a-si indeplini obligatiile. Ca atare, criticile sale aduse lui Franco Frattini in legatura cu amestecul comisarului european in treburile interne ale Romaniei merita toata atentia. Remarca domniei sale a cazut in contextul cuvintelor de apreciere avute de oficialul european la adresa ministrilor Macovei si Blaga, evidentiati pentru eforturile lor depuse in vederea combaterii coruptiei si reformarii justitiei. Anul trecut, acelasi comisar criticase deschis Parlamentul pentru blocarea reformelor ce ar fi permis justitiei romane tragerea la raspundere a mai-marilor si/sau bogatilor zilei care au abuzat de functiile lor.
Pare cu totul neverosimil ca remarca sa se fi datorat unor temeri personale ale domnului Diaconescu privind ingradirea libertatilor sale, potential amenintate de vreun activist judiciar. Domnia sa va fi glasuit, probabil, din convingerea ca autoritatea Parlamentului necesita sustinere, mai ales in contextul in care criticile au fost formulate de cineva din afara tarii. Indignarea sa ar fi fost in mod cert amplificata daca si-ar fi amintit in acea clipa de lupta pentru putere dusa in Rusia anului 1993, respectiv de bombardarea Parlamentului moscovit la ordinul lui Boris Eltin. Fostul aparatcic comunist era considerat indispensabil in vederea orientarii prooccidentale a Rusiei. Dar apropierea de Vest a decurs in biblica maniera a lui Pilat din Pont, liderii occidentali preferand sa pretinda ca nu vad actul barbaric desfasurat la comanda principalului lor aliat din regiune. Atitudinea Vestului a avut consecintele stiute – pentru milioane de rusi cuvantul democratie a devenit rapid o invectiva, in timp ce nationalistilor le-au fost servite pe tava noi argumente privind influenta profund negativa a Occidentului. In prezent, puterea lui Putin se bazeaza, printre altele, pe aceleasi sentimente antioccidentale aparute ca urmare a oportunismului de neiertat al Vestului.
Demersurile presedintelui Basescu nu sunt defel asemanatoare – de altfel, nu ar putea imita actiunea nici daca ar nutri o asemenea intentie. Indiferent de popularitatea de care se bucura acasa si de intelegerea aratata fata de anumite interese fundamentale ale Vestului, influenta lui Basescu in Occident nu va atinge nicicand nivelul celei detinute, odinioara, de Eltin. Va continua sa reprezinte un stat de marime medie, a carui pondere a ramas neschimbata in urma aderarii la UE. Iar sustinerea ideii republicii prezidentiale nu a condus decat la anxietati trezite de domnia sa pana si in randurile celor ce i-au luat, in aceste vremuri, partea. Cine s-ar incumeta sa excluda posibilitatea instaurarii unor consecinte similare celor din Rusia zilelor noastre? Sistemul republicii prezidentiale este unul functional in conditiile in care elita politica dispune de suficienta maturitate si retinere, iar institutiile statului sunt capabile a modifica, in mod subtil, prerogativele puterii prezidentiale.
Pericolul cezarismului este insa frecvent egalat si uneori chiar eclipsat de abuzuri impersonale savarsite la nivelurile politice cele mai inalte de catre politicieni care uita ca au fost trimisi in Parlament spre a actiona strict in interesul cetatenilor, preferand ca atare sa-si vada de propriile privilegii si interese, punctandu-si noua menire deseori printr-un comportament adecvat, recte jalnic. Domnul Diaconescu ar fi fost perfect indreptatit a-i spune comisarului Frattini sa-si vada de treaba daca in Parlament s-ar fi depus eforturi serioase spre imbunatatirea standardelor afisate, daca institutia in cauza ar fi facut vreodata demersuri in vederea izolarii pradatorilor din propriile randuri sau in sprijinul nenumaratelor victime ale inechitatii judiciare.
Romanii care au avut de suferit de pe urma justitiei frecvent discriminatoare la adresa oamenilor de rand prefera fie sa emigreze, fie, in cele mai nefericite cazuri, sa-si puna capat zilelor decat sa mearga la Parlament spre a cere dreptate. si nici la Cotroceni nu se inghesuie. Totusi, presedintele continua sa fie perceput drept persoana mai tangibila si mai receptiva fata de doleantele oamenilor decat alesii poporului. Daca domnul Diaconescu doreste sa dea dovada de mandrie, nu insa si de prejudecata fata de oficialii europeni, atunci are de rezolvat mai intai acest noian de probleme si neajunsuri.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
