Au trecut trei luni de cand comunismul a fost condamnat de catre presedintele Basescu. Ne aducem aminte ce s-a intamplat atunci, la sfarsit de an, sub cupola Parlamentului. Un amestec de bascalie ieftina si de mitocanie incalificabila au transformat acel moment moral politic fundamental al istoriei noastre contemporane intr-un circ sinistru. Presedintele si-a tinut nervii si a citit pana la capat documentul prin care elegant s-a separat de trecut. In acelasi timp le-a cerut scuze in numele sau si in numele statului roman tuturor celor care au suferit de pe urma regimului comunist. A fost un gest nobil, prin care si-a atras simpatia multora. Altii insa, din acel moment incolo, au inceput sa-l deteste si chiar sa-l urasca, cerandu-i capul. Putem spune fara a exagera prea mult ca toata miscarea anti-Basescu, care de catva timp face sa clocoteasca oala cu ciorba a politicii romanesti, isi are punctul de origine chiar in acea zi de 18 decembrie 2006. Au trecut asadar trei luni. si ce am capatat? Oare o asemenea condamnare a regimului comunist reprezinta ceva pur teoretic, fara nici un efect in realitatea imediata? Se pot multumi victimele regimului defunct doar cu atat? Atat intr-un fel inseamna mult. Judecand insa altfel lucrurile inseamna putin. Cum reusim atunci sa mentinem echilibrul intre aceste doua extreme?
De fapt, nu au trecut doar trei luni, ci 17 ani de cand propaganda comunista infiera partidele istorice si le prezenta ca pe niste vanatoare de vrajitoare. Numai ca nu angajatii Securitatii au fost atunci pusi la zid, ci tot exponenti ai societatii civile, intelectuali, membri PNtCD sau PNL… A pune acum pe cineva la zid e aproape un nonsens.
Alianta Civica a organizat acum doua zile o dezbatere pe aceasta tema delicata. Ce urmeaza dupa condamnarea comunismului? Traind intr-o societate democratica, ar trebui sa urmeze un pachet de legi, mai ales cu caracter reparatoriu si educativ. Multe dintre condamnarile politice pronuntate in perioda 1945-1989 nu au fost nici acum anulate. De asemenea, cu unele exceptii, manualele de istorie contemporana nu reflecta asa cum ar trebui aceeasi perioada de timp. Ar mai putea fi legi cu caracter punitiv. Chiar daca termenul e dur, cum a spus Marius Oprea, el vizeaza in esenta anularea acelor pensii fabuloase de care se bucura fostii tortionari, in timp ce victimele lor, tot pensionari, nu primesc nici a zecea parte.
Nici nu incepuse bine dezbaterea la care au fost invitati si reprezentantii partidelor parlamentare, ca dl Pascu, deputat PC, a si plecat din sala, sfidand astfel prin gestul sau tot ceea ce oamenii stransi acolo voiau sa explice si sa se faca astfel intelesi. L-am vazut apoi pe Vasile Paraschiv, probabil unul dintre cei mai convingatori disidenti pe care i-am avut, care a incasat niste batai cumplite din cauza consecventei sale si care, asa cum a marturisit, ducandu-se la Cotroceni pentru a discuta cu presedintele, nu a fost primit de catre acesta, ci doar de unul dintre consilieri. Iata, dupa parerea noastra, care este ruptura dintre teorie si practica si iata cum ce e mult poate fi din pacate convertit in… putin. Oare de ce nu l-o fi primit presedinele? Doar fiindca nu a avut atunci timp? Ca sa supravietuim trebuie sa fim informati si sa nu uitam. Memoria, banal spus, e cel mai bun aliat al omului de buna-credinta. Nu e vorba acum sa-i pedepsesti pe cei care au facut rau, dar macar sa prevenim momentul jenant ca peste ani sa fie socotiti cine stie ce eroi, mari patrioti si iubitori de tara. Macar atat. Atunci ce e putin poate fi mult.
