Recent, am avut placerea sa aflu opinia unuia dintre membrii PSD mai cerebrali despre actuala criza politica, domnia sa indicand ca, in pofida tacticii agresive aplicate de propriul partid, nu se asteapta la o explozie de proportii. In viziunea sa, ar exista pana si posibilitatea reconstituirii Aliantei, domnia sa reflectand apoi asupra deciziei presedintelui de a invita partidele parlamentare la noi consultari, intrebandu-se daca gestul in cauza ar putea indica apropierea vreunui armistitiu.
Dar dimensiunile dusmaniei dintre locatarii celor doua palate fac din aceasta perspectiva una cu totul improbabila. In prezent, premierul isi domina partidul intr-o masura mult mai mare decat reuseste seful statului sa-si exercite influenta asupra democratilor. Strategii miscarilor febrile din cadrul PNL actioneaza asiduu, desi din umbra, ramanand deocamdata necunoscuti cu exceptia americanilor angajati de Dorel sandor spre testarea dexteritatilor acestora in materie de voodoo politic asupra persoanei lui Basescu.
Se impune insa si examinarea reversului medaliei, anume a ipotezei legate de formarea unui guvern compus din democrati si social-democrati – argumente in favoarea executarii unei asemenea tumbe existand de ambele parti. Public s-ar insista, fireste, asupra sortii agendei reformelor care ar necesita un astfel de sacrificiu, data fiind neglijarea de care a avut parte din cauza beligerantelor interpartinice. UE va fi aflat, gratie vizitei efectuate in Romania de vicepresedintele ei, numarul chestiunilor vitale complet neglijate atata amar de vreme. Iar imaginea PSD de manager semicompetent a avut la randul ei de suferit de pe urma implicarii constante a liderilor sai in noianul disputelor cu iz de harta comunala, pesedistii fiind de regula primii care sar sa vocifereze in Casa Poporului. Nu in ultimul rand, mai este in joc si bilantul prezidential, care are toate sansele sa fie unul jalnic daca primul mandat al lui Basescu se va dovedi unul lipsit de rezultate administrative concrete.
Relatiile dintre Basescu si Geoana, respectiv Iliescu, s-au deteriorat abia recent, dupa ce acestia din urma au lansat demersurile de suspendare a presedintelui. Totusi, in pofida mizei enorme aflate in joc, dintr-o serie de puncte de vedere recenta disputa nu a fost defel mai grava decat unele conflicte de care s-au lovit, anterior, liderii pesedisti. De altfel, in favoarea formarii unui guvern de uniune nationala, mare coalitie sau de orice alta denominatie PSD poate invoca de-acum si argumentul unei bune parti a figurilor sale compromise plecate intre timp la PC. Daca reconcilierea va avea loc cu adevarat, este de asteptat ca si alti pesedisti de notorietate sa se refugieze in luxoasa arca a lui Felix – multi dintre "greii" ambelor partide semanand leit datorita talentului lor de a combina propriile interese de afaceri si cariera politica, fara a dispune, ce-i drept, de aura de burghez ce-l inconjoara pe Tariceanu. Se prea poate ca PD sa fie formatiunea cu aplecarea mai serioasa spre agenda de reforme a UE, dar demersurile de socializare ale militantilor celor doua formatiuni s-au dovedit intru totul asemanatoare. Emil Boc a mentinut legaturi optime, perfect civilizate, cu toti liderii transilvaneni ai PSD, rivalitatea dintre cele doua formatiuni fiind apoi mult atenuata o data cu reorientarea PD spre centru-dreapta. Suflete fara astampar – de genul lui Adrian Severin – vor fi, probabil, abatute in astfel de vremuri, dat fiind ca ideologii renunta cel mai greu la vechile dispute. Dar majoritatea covarsitoare a personajelor ce ar compune potentiala noua alianta de uniune nationala ar fi complet straina de taramul ideologiei. Iar domnul Severin se afla, oricum, in drum spre Bruxelles, unde va incerca, probabil, sa-i convinga pe tovarasii eurosocialisti de pericolul ce-l constituie intelectualii civici are se dovedesc, uneori, mai rai decat fascistii.
Pentru PD, renuntarea la guvernare ar constitui debutul calvarului, al pasirii pe "Via Dolorosa", binecunoscuta de PSD din 2004 incoace. Perspectiva de a se afla din nou, cot la cot, in fruntea unor ministere pare infinit mai atragatoare decat vesnicele beligerante, permitand nu doar o placuta evocare a vremurilor bune de odinioara, ci si refacerea, macar partiala, a credibilitatii pierdute. Sa se anunte, asadar, o vreme a armistitiului, avand in vedere ca o continuare a razboiului ramane un demers lipsit de garantia victoriei? Tot vremurile ne-o vor indica… aparent cat de curand! z
Tom Gallagher este profesor
la Universitatea Bradford din Marea Britanie
