Langa brutaria de unde cumpar de obicei paine a aparut de cateva zile o tanara femeie care cerseste din priviri, fara sa intinda mana si fara sa spuna nimic. Îi dau un euro si o intreb cu un aer complice: “Roumanie?”. La care ea imi raspunde zambind, cu un accent care confirma sinceritatea raspunsului: “Bulgarie”.
Respir oarecum usurat. De ani de zile m-am obisnuit cu ideea ca majoritatea cersetorilor din Paris sunt originari din Romania. Am ajuns sa-i recunosc dintr-o privire, dupa chip, dupa atitudine, dupa gesturi, dupa cum sunt imbracati. Stiu sa-i disting pe tigani de romani, pe cei care sunt cu adevarat necajiti de cei care sunt pusi pe rele, pe cei care cersesc pentru a pune un ban deoparte de cei care efectiv nu au ce manca in ziua respectiva…
De la caderea comunismului incoace Romania a furnizat cel mai mare batalion de cersetori in orasele Europei Occidentale si mai ales la Paris. Nu spun ca parizienii n-au avut ocazia, in materie de cersetori, sa se familiarizeze si cu alte accente, cu cel ucrainean, cu cel sarb, cu cel albanez… Dar dintre toate, cel romanesc s-a auzit cel mai des.
În septembrie 1987, cand am ajuns eu in Franta, aproape ca nu existau cersetori in Orasul Luminilor. Asiaticii nu cersesc niciodata. Personal n-am vazut vreun chinez sau vreun cambodgian cersind la Paris. Nici arabii si nici negrii, care pot fi acuzati de alte rele, nu intind mana pe strazile Parisului. O fi o chestiune de demnitate, cand sunt disperati arabii si negrii prefera mai degraba sa fure decat sa cerseasca. Practic, inainte de 1989, cei pe care i-am vazut cersind la Paris erau in majoritatea lor… francezi. Ei formau o categorie aparte, “les clochards”, oameni ai strazii cu ceva pitoresc in atitudine, iar atunci cand cerseau o faceau cu demnitate, pentru a-si cumpara de baut.
Aceste reguli si acest peisaj care aveau, cum spuneam, ceva pitoresc au fost insa total bulversate o data cu caderea comunismului in estul Europei. Imediat dupa 1989 au aparut “les réfugiés de Roumanie”. Am avut atunci impresia ca mai toti tiganii, chiar si cei care veneau din fosta Iugoslavie sau din Bulgaria, se dadeau “refugiati romani” ca sa poata face o impresie mai puternica asupra francezilor. Situatia s-a mai inviorat putin cand a inceput asaltul celui de-al doilea val de cersetori, deghizati in muzicanti. Timp de ani si ani de zile, pe linia metroului sase cu care merg eu la redactie la RFI, intre Place d’Italie si statia Passy, am ascultat, pe durata celor 15 minute de traseu, tot repertoriul muzicii tiganesti din Romania, inclusiv “noutatile” culturale de genul manelelor si al rapp-ului originar de pe malurile Dambovitei.
Deseori am stat de vorba cu acesti “muzicanti”, care nu erau toti tigani si care nu erau toti in mare dificultate financiara. Mai fiecare avea urmatorul discurs: “Am venit si noi sa facem un ban…”. Pe unii ii revedeam destul de des si ii intrebam din cand in cand: “Cum e? Ati facut ceva capital?”. “Am facut, am facut” – imi raspundeau ei, niciodata nefericiti de experienta lor pariziana, in ciuda faptului ca politia se mobiliza din cand in cand ca sa-i dea afara din metrou.
Dar poate ca gresesc numindu-i “cersetori deghizati” pe acesti “muzicanti”, care in definitiv se considerau la munca. De altfel, in toti acesti ani, au mai aparut niste categorii de “cersetori” care se considerau la munca: ii vedeam incercand sa vanda ziarul “L’Itinérant” cu zece franci, dintre care sapte ii ramaneau “vanzatorului”. Unii dintre ei erau postati cu ziarul respectiv (dedicat celor fara adapost) in fata magazinelor sau birourilor de posta si combinau operatiunea de vanzare a ziarului cu gestul (nesolicitat de nimeni) de a deschide usa pentru cei care intra sau care ies.
Cate strategii n-am intalnit la acesti oameni sositi sa faca un ban din cersit la Paris! Unii se schimonoseau in toate felurile pentru a parea bolnavi, altii isi exhibau diverse rani si malformatii, altii incercau sa-ti rupa inima cersind cu copii mici sau chiar cu bebelusi in brate, altii mizau pe ideea de fidelitate si nu se miscau timp de luni si luni de zile din acelasi loc…
Aceasta invazie de cersetori in continua miscare si cautare de tehnici noi a avut, in mod paradoxal, un efect benefic asupra memoriei adormite a Occidentului. A fost ca si cum istoria le-ar fi amintit vest-europenilor ca au construit o casa prospera pe niste fundatii moi si vascoase, din care ies uneori la suprafata niste umbre vii, aproape niste mutanti, care spun: “Suntem fratii vostri, avem aceleasi valori, avem acelasi Dumnezeu ca voi”. Aceasta armata de umbre cu mana intinsa a fost, culmea, mai vizibila decat milioanele de lucratori la negru care au venit in urma ei. Iar mesajul lor a ajuns la destinatar. Pentru ca populatia franceza nu i-a primit nici cu repulsie si nici cu violenta, ci, dimpotriva, cu o uluire frizand naivitatea. Da, aceste sute de mii de cersetori veneau din fostele democratii populare, aducand in mainele lor goale un mesaj simplu: bunastarea nu are sens si nu va dura nicaieri pe pamant daca nu va avea toata lumea acces la ea. Ar trebui sa le multumim acestor cersetori pentru faptul ca au dus in Occident acest mesaj atat de simplu si ca l-au pus la vedere sub ochii destinatarilor. Mesajul ar fi trebuit sa-l ducem mai degraba noi… noi, ziaristii, scriitorii, filozofii, intelectualii, oamenii politici, diplomatii… Dar, sofisticati si orgoliosi cum suntem, cand trebuie cu adevarat sa ne asumam meseria de mesager, ajungem intotdeauna cu intarziere.
Matei Visniec, scriitor roman stabilit in Franta
