”Depun marturie-n genunchi despre acestea cuvinte pentru nici o ureche ridic”, NICHITA STANESCU
Continuam lecturile din literatura universala contemporana. In vizor de data aceasta romanul Sambata al unui foarte apreciat prozator britanic, Ian McEwan, socotit chiar cel mai important in momentul de fata din vajnicul Albion. Romanul a aparut la Polirom in traducerea lui Dan Croitoru. Intr-adevar, autorii contemporani, nu toti evident, stiu sa scrie impecabil, – bunaoara pentru acest roman in care eroul principal este neurochirurg, autorul a trebuit sa se docu-menteze, sa se duca si in sala de operatii a unui spital londonez, dupa cum, si traducatorul pentru a gasi versiunea cea mai buna in limba romana a trebuit sa ceara ajutorul unor specialisti de aici. Intr-adevar, autorii de acest tip scriu fara cusur, se informeaza si nu vor sa lase impresia ca ar fi diletanti in domeniul pe care-l abordeaza, dar pe de alta parte, in ciuda profesionalismului lor, e limpede ca nu au ce spune. Adica nu-i doare nimic, nu muta nimic esential in fiinta lor prin scrierea unui asemenea roman si in consecinta nu pot muta nici in cititorii lor. Sa nu mai spun iarasi ca lipseste ideea de jertfa, de risc, de angajament metafizic fiindca nu as face decat sa ma repet. Doar ca pe parcursul a vreo 30-40 de pagini, daca nu mai mult, sa descrii un meci de squash, sa arati cum eroul nostru medic loveste mingea cu racheta si o directioneaza ba in stanga, ba in dreapta, ba in sus, ba in jos, este absolut pierdere de vreme. Ce dovada mai buna a faptului ca pana la urma nu te doare nimic si totusi innegresti hartia fiindca – nu-i asa ? – e si asta o meserie onorabila. Si fiindca avem de-a face cu un autor britanic care, ca orice britanic, e pragmatic si fuge ca dracul de tamaie de tot ce e fantastic, supranatural, misterios, iata si un fragment din carte care ne da de gandit si in acelasi timp ne face sa inghetam.
“Parcurgerea bibliografiei l-a convins pe Perowne (eroul nostru) ca supranaturalul constituie refugiul unei imaginatii sarace, o neglijenta in serviciu, o sustragere copilaroasa dinaintea dificultatilor si minunilor realului, un refuz al repunerii in drepturi a plauzibilului… Gata cu piticii tobosari, te rog, fara fantome, ingeri, satane si metamorfoze… Cand orice se poate intampla nimic nu mai conteaza. Pentru mine toate astea nu sunt decat un mare kitsch…”
Sunt un mare admirator al literaturii realiste si ii inteleg pe aceia carora nu le place o fantezie prea sloboda. Dar pe de alta parte usurinta aceasta de-a pune la zid tot ce nu se supune unui mod pozitivist de-a gandi si de-a vedea lumea este destul de periculos. Spaimele omului contemporan sunt tot mai mult impinse sub pres. Omul a ajuns sa se sfiasca de propria lui sensibilitate iar lucrul cel mai execrat acum este exact cea ce deschide o poarta spre lumea de dincolo, moartea. Cand nu mai vrei sa vorbesti despre temele mari inseamna ca ceva nu e in ordine. A fugi de cuvinte mari nu e totuna cu a da cu piciorul temelor supreme. Daca e mai important uneori in literatura sa descrii o pereche de ghete decat sa vorbesti despre fiorul mortii, aceasta nu are nici o legatu-ra cu minimalizarea temei respective. Cand nu ai ce face, te duci la sala de sport sau de fitness, dar nu faci din aceasta un subiect de roman.
