Potrivit ultimelor date statistice disponibile, creditul neguvernamental (adica ansamblul imprumuturilor acordate in economie cu exceptia celor catre autoritatea guvernamentala) si-a incetinit sensibil expansiunea. In termeni reali (deci scazand inflatia), in luna noiembrie a anului trecut cresterea n-a fost decat de 2,1%. Comparativ insa cu situatia din noiembrie 2005, cresterea a fost de peste 54% sau 47% in termeni reali, ceea ce inseamna un ritm mediu lunar de 4% si, respectiv, 3,6%. Incetinirea este vizibila.
Ar fi vorba de o alta sarcina, pe langa cea privind inflatia, pe care si-a asumat-o Banca Nationala in 2006 si pe care si-a indeplinit-o: aceea de a tine in frau creditul si, prin implicatie, de a tempera expansiunea consumului si importurilor care au luat-o razna tocmai in componentele lor “creditate” (printre altele, electronice, electrocasnice, imobiliare, autovehicule).
Restrangerea expansiunii creditului la nivelul populatiei a fost practic singura masura adoptata pentru a se incerca potolirea consumului bazat pe import, care a deteriorat masiv si extrem de periculos situatia conturilor externe ale tarii. Si, spre cinstea ei, Banca Nationala a luat aceasta masura, desi controlarea deficitului extern nu intra intre atributiile exprese ale institutiei. Guvernul n-a facut insa nimic, astfel incat interventia Bancii Nationale a fost binevenita.
Problema care se ridica acum este daca potolirea cresterii creditului neguvernamental constituie produsul masurilor de restrangere promovate de Banca Nationala sau daca, dupa iuresul consemnat in creditarea populatiei (credite de consum, credite imobiliare, credite ipotecare), a intervenit o inerenta temperare legata de “consumarea” efervescenta, dar totusi “consumarea” unei etape. La nivelul actual al veniturilor din economie, creditele contractate de populatie, chiar daca nu se plafoneaza, oricum nu se mai pot extinde cum au facut-o in ultimii 2-3 ani, cand, de indata ce s-a dat drumul la imprumuturi, s-a “consumat” rapid, pana la epuizare, potentialul de creditare existent la nivelul actual de venituri.
Creditul neguvernamental atinge in Romania cote submodeste. Poate la sfarsitul lui 2006, in urma expansiunii fabuloase din ultimii 2-3 ani, sa se fi depasit de putin echivalentul unei patrimi din PIB, fata de peste jumatate in tarile central-europene si fata de cote paritare in echivalent PIB in tarile dezvoltate vest-europene. Deci potential de crestere ar exista masiv. FMI a apreciat, de altminteri, acest potential la cel putin dublul nivelului din prezent, creditul neguvernamental putandu-se duce, in etapa istorica in care se gaseste Romania, spre 55-60% echivalent PIB.
Pentru valorificarea acestui potential au venit de fapt atatea banci straine in Romania si altele sunt asteptate sa-si inceapa activitatea pe piata romaneasca gratie facilitatilor pe care le deschide in domeniu apartenenta la Uniunea Europeana, conditii in care bancile din tarile membre nu mai sunt obligate la complicatele proceduri de implantare, putand, cu o simpla notificare a BNR, sa deruleze operatiuni in Romania. Problema este daca potentialul de principiu de care vorbea FMI este de actualitate sau nu. Mai exista potential efectiv neexploatat sau doar o crestere a salariilor si in general a veniturilor in Romania in anii ce vin va fi de natura sa genereze un nou val de expansiune a creditului neguvernamental? Cert este doar faptul ca se deschide un nou capitol pentru bancile din Romania: spre deosebire de ceea ce s-a intamplat pana acum, piata bancara din Romania devine una concurentiala, in care poate vor mai avea si clientii – si nu doar bancile – de castigat ceva!
