A nu-l informa pe seful guvernului despre retinerea in Irak, timp de luni de zile, a unor cetateni romani a constituit o eroare serioasa a domnului Ungureanu. Dar a fost greseala una cu adevarat “fatala”, ce impune fara doar si poate depunerea mandatului? Da – daca se are in vedere faptul ca feuda intre Traian Basescu si premierul decis a se mentine in functie reprezinta, de-acum, chintesenta politicii romanesti. Nu – daca se iau in considerare diversele miscari clandestine ale lui Calin Popescu Tariceanu vizand implicarea presedintelui si ministrului Justitiei intr-un dosar judiciar, a carui solutionare s-a dovedit de certa importanta pentru domnia sa.
Insistentele subite ca intreaga echipa de ministri si inalti oficiali (precum recent matrasitul Sebastian Bodu) sa aiba o permanenta conduita ireprosabila constituie un semn clar al disperarii primului ministru si al cercului sau de apropiati. Din fericire, in joc nu se afla chestiuni cruciale de anvergura celor survenite in alte momente funeste ale istoriei, dar – aidoma lui Antonescu in perioada 1943-1944 sau Ceausescu la sfarsitul anilor ’80 -, actualii responsabili guvernamentali continua sa alunece la randul lor in adancurile transeelor, dovedindu-se surzi la toate sfaturile vizand modalitatea de a scapa teferi de acolo. Astfel, mentalitatea de “buncar” se accentueaza cu fiecare greseala, iar acestea se tin, deocamdata, lant.
Precum se vede, nu a mai ramas nimeni care ar indrazni sa-l atentioneze pe Tariceanu asupra faptului ca plecarea lui Ungureanu va putea fi urmata doar de erodarea progresiva a bazei electorale, deja diminuate, a partidului. Imaginea lui Ungureanu a fost una de oficial competent, convingator si demn de incredere, chiar daca nu va fi fost, probabil, perceput drept un cugetator sau locutor extrem de profund. Ungureanu si-a indeplinit oficiile fata de NATO si UE intr-un mod demn si echilibrat, iar in actualele vremuri, definite de nisipurile miscatoare ale politicii romanesti, ministrul a fost, in ochii multora, garantul reprezentarii adecvate a tarii in lume – avand in vedere ca romanii au inceput sa se sature cu varf si indesat de pleiada figurilor distonante detinatoare de inalte functii in stat. Probabil ca Ungureanu nu va ramane in memoria oamenilor datorita unei anume si extraordinare reusite diplomatice, dar – ca si in cazul lui Stolojan – va putea lesne supravietui in baza capitalului politic acumulat fie si din motivul ca nu a facut vreun rau cuiva pe parcursul carierei sale. Atunci cand cele mai relevante documente incheiate cu UE vor deveni accesibile, se prea poate sa putem constata ca domnia sa a avut un rol semnificativ in vederea convingerii Bruxellesului asupra “normalitatii” Romaniei, recte a clasei politice autohtone, in pofida aparentelor ce pun sub semnul intrebarii capacitatea politicienilor damboviteni de a se achita constructiv de obligatiile lor europene.
Cat a putut, Ungureanu a incercat, de fapt, sa slujeasca doi stapani – ingratul rol fiind prevazut ca atare in Constitutie. Cand domnia sa a dat dovada de o oarece independenta de cuget – cum s-a intamplat cu ocazia scolii de vara a tinerilor liberali -, a fost pus la punct pe loc, respectiv avertizat fatis cu excluderea din partid de catre Bogdan Olteanu, personaj liberal ce s-a distins pana acum in serviciile statului strict prin servilismul afisat fata de actualii lideri.
Ca si in cazul desemnarii comisarului european, Tariceanu pesemne ca-l va cauta pe succesorul lui Ungureanu in randurile vajnicilor sustinatori ai factiunii sale asediate. Competenta, abilitatile veridice de promovare a interesului national in aceste vremuri dificile pentru afacerile europene vor fi, probabil, ultimele criterii de care se va tine cont. Teodor Melescanu pare, la prima vedere, favoritul cursei succesorale pentru MAE, cu toate ca Romania prezentului nu mai este nicicum cea de la inceputul anilor ’90, cand era suficient pentru ca ministrul de Externe sa “traduca” dorintele unui presedinte neocomunist si ale aliatilor nationalisti ai acestuia intr-un limbaj cat de cat pe intelesul Occidentului enervat. Întreaga lista a candidatilor vehiculati probeaza, de fapt, cat se poate de dureros absenta oricarui efort de reinnoire a esichierului politic romanesc. Castigatorul “trofeului” MAE va trebui sa demonstreze, in cele din urma, doar ca este perfect capabil a-l infrunta pe seful statului in chestiuni de o relevanta minora sau majora si ca este decis a pune umarul la zadarnicirea oricarei forme de guvernare eficace.
Indiscutabil, considerentele domnului Tariceanu se prea poate sa fi fost, totusi, altele – plecarea lui Ungureanu dorindu-se un fel de “repetitie generala”, de “avanpremiera” jucata in vederea acomodarii publicului cu perspectiva unei alte executii politice – celei a Monicai Macovei. Încoltit si visand la momentul eliberarii de constrangerile prezentului, se prea poate ca Tariceanu sa-si inchipuie cu adevarat ca, odata scapat de Macovei, s-a debarasat concomitent si de noianul de probleme ce-i caracterizeaza guvernarea. Astfel de iluzii sunt frecvent intalnite la toti liderii ajunsi in pragul disperarii din cauza epuizarii optiunilor existente.
Tom Gallagher, profesor
la Universitatea din Bradford, Marea Britanie
