Cosmin Bumbut este azi ceea ce se cheama un brand, poate cel mai cunoscut fotograf profesionist de la noi. A debutat in “Dilema”, numarul 8 (din 1993) si de-atunci a facut sute de mii de fotografii. A luat premii, a pozat si vedete, a facut si fotografie de moda, desi o prefera pe cea artistica. La sfarsitul anului 2006, a fost distins cu un premiu I si un premiu III la International Photography Awards, considerate Oscarurile fotografiei. In urma cu doar cateva zile, a lansat cu niste prieteni revista www.punctum.ro, in pdf, cu fotografie de calitate. Valoarea si reputatia ii dau lui Cosmin Bumbut dreptul sa judece. El denunta “mica familie de impostori” din revistele de moda, dar si pretentiile vedetelor care vor sa-si aleaga singure pozele care sa apara in reviste.
– Daca ai fi debutat acum, in era digitalului…
– Cred ca n-as mai fi fost asa serios. Nu stiu, digitalul face fotografia mai neserioasa, ti-e prea la indemana rezultatul. Pe vremurile alea, pana vedeai ce-ai facut, aveai un timp de incarcare. Eram foarte sarac si tineam un film in aparat o saptamana. Cred ca trasul pe film te facea sa gandesti mai mult. Nu-l regret. Trag si pe film acum, dar filmele nu le developez de lene. Acum e mult mai usor: stai la computer, bagi muzica, dai pe chat. Recunosc, si eu fac la fel, pot sa fac mai multe lucruri deodata.
– Acum ce faci? Anul trecut spuneai ca lucrezi ce vrei.
Asa am spus, dar acum mi-am luat casa, deci trebuie sa fac publicitate. Chiar azi mi-am luat electrovane si senzori de gaz, ieri am cumparat parchet. Am lucrat pentru “Tabu” si am avut niste PPM (Preproduction Meeting) pentru Sunsilk. Am avut o intalnire importanta cu clientii si cu toata agentia pentru un job pe care il am vineri.
– Cu vedete?
Da. Sunt cam satul de ele. Au fost fotografiate asa de mult incat nu mai sunt naturale. Majoritatea isi aleg singure imaginile, nu in functie de cat de bune sunt fotografiile, ci in functie de cum le stau lor buza, nasul. Oricum, n-am mai prea fotografiat vedete. O data la doua luni.
– Cum ti se par pozele care se publica in ziare?
Nu prea le vad, dar cel mai mult imi plac reportajele fotografice. Cand m-am apucat de fotografie, nu exista nicaieri acest imbold sa vinzi o fotografie si sa spui o poveste. Cand faceam eu fotoreportaj, asta insemna “du-te si fa o conferinta de presa!”. Mi se parea ca sunt ultimul om din redactie, ca pozele mele aveau valoare de o zi.
– Ai pastrat toate fotografiile pe care le-ai facut pana acum?
Pe unele le-am pierdut din cauza ca n-am fost organizat. Cele pe film, de pilda, pe care le-am facut pentru reviste pana la aparitia digitalului, sunt cam pierdute. Tot ce am fashion din ‘97 pana in 2003 sau 2004 nu am, ceea ce regret foarte tare. Iar pe cele facute nu in scopuri comerciale le am arhivate pe CD-uri. Deci pe film sunt vreo 60.000, iar pe digital sunt mult mai multe. Costurile reduse iti permit sa tragi foarte mult.
– Copilului tau, Matei, i-ai facut multe poze?
Acuma m-am mai linistit, s-a mai plictisit si el, incepe sa pozeze si ma enerveaza. La 5 ani si doua luni deja stie ca, daca n-are chef, poate misca din cap sa iasa poza neclara. A facut si el poze acum doi ani, dar dupa aia n-am mai insistat.
De la Aiud la Oscarurile fotografiei
– Cum ai ajuns sa fii nominalizat la International Photography Award – Oscarul pentru fotografie, cum e numit?
Am auzit de chestia asta acum doi ani. Anul trecut le-am trimis niste poze (inclusiv seria “Aiud”), pentru ca am vazut ca la editiile trecute niste fotografi foarte mari au fost doar nominalizati si mi-am zis ca ar putea fi ceva serios. Au fost multi nominalizati, pentru ca au fost vreo 12 categorii, iar eu am luat premiul I la o categorie si premiul III la alta (n. red. – la aceeasi competitie, Ciprian Marius Vizitiu a primit un premiu I si un premiu III in sectiunea neprofesionistilor). In 26 ianuarie, s-a deschis la Los Angeles o expozitie cu lucrarile premiate, un fel de “best of show” cu 40 de imagini alese din toate cele premiate. E o expozitie itineranta, o sa ajunga, daca n-a si fost, la New York, pe urma la Londra, in Australia si nu mai stiu unde. In vreo cinci tari. O imagine de-a mea e pe afisul expozitiei. O sa mai expun si la Fellbach (in Germania), unde o data la trei ani se intampla un schimb intre doua tari. Anul asta sunt invitate Olanda si Romania, si sunt tot felul de manifestari de astea, “de infratire”. Ce m-a impresionat la ei e ca din iunie trecut m-au contactat pentru o expozitie din iunie 2007. Si inainte de Craciun aveau data, orele de vizitare a expozitiei si locul. Iar eu nici n-am pozele printate. Nici facute, ha-ha-ha.
– Te deranjeaza ca pozele tale sunt mai accesibile pe net decat in expozitii clasice?
Pe www.liternet.ro am doar doua carti, am mai multe poze pe site-ul meu. Adevarul e ca pe net e mai ieftin si sunt mai multi vizitatori. Pe www.bumbutz.ro am intre 300 si 500 pe zi.
– Cu Aiudul cum ti-a venit ideea?
Dana Cenusa, purtatorul de cuvant al ANP-ului, pe care n-o cunosteam, m-a cautat sa-mi spuna ca-mi poate oferi intrare in orice puscarie din tara. Am vazut vreo trei puscarii si am ales Aiudul. Am mers de vreo sase ori cate cinci zile, am stat in oras si mergeam ca la serviciu. Plecam dimineata la 7 si terminam pe la 4-5. Acum sunt acolo ca un cal breaz. Deja se striga dupa mine: “Mi-am mai facut un tatuaj! Mai am nu stiu ce de fotografiat!”. Nici nu stiu cum sa termin proiectul asta. Am 10.000 de imagini, vreau sa fac un album, dar trebuie alese cateva serii. Mi-ar placea mai intai sa fac o expozitie unde sa folosesc si texte de-ale puscariasilor, pentru ca am fotografiat si jurnale de-ale lor, scrisori, poezii. Au si un ziar al inchisorii care pana acum doua luni era scris de mana, intr-un singur exemplar, cu desene facute cu carioca. Acuma il scot la imprimanta. Poate, daca fac expozitia inainte, strang niste sponsorizari, pentru ca, daca vreau sa scot un album in 2000 de exemplare, imi trebuie intre 15 si 20.000 de euro.
“Nu-mi place mica familie de impostori a revistelor de moda”
– Faptul ca faci poze te detaseaza de ce e in jur?
Nu stiu, recunosc ca folosesc in principiu aparatul ca pe un scut. Pe vremuri, eram mult mai sociabil decat acum, cand din diverse motive nu mai socializez. Am invatat sa vorbesc cu aparatul la ochi. Daca nu esti acolo cu subiectul tau, privitorul o sa ramana la suprafata imaginii, chiar daca tehnic pozele sunt bune.
– A ramas cineva de la noi – din viata publica – pe care ti-ar placea sa-l fotografiezi? “Oameni de cultura” poate?
Da, mi-ar placea, dar aia grei (H.-R. Patapievici, Andrei Plesu) ma timoreaza, m-ar apasa greutatea lor intelectuala. Cu Patapievici am facut niste instantanee foarte frumoase in ‘95. Am avut, la un moment dat, un inceput de proiect cu Humanitasul pentru un album cu portrete de scriitori contemporani, dar trebuia sa-i numeasca cineva pe cei care sa intre, s-au numit si pe urma s-au certat – “ala de ce, ala de ce nu?”.
– Te-ai gandit sa predai fotografia?
Cand eram preparator, dintr-o serie de sapte studenti doar doi meritau sa fie invatati, restul n-aveau ce cauta acolo. Le dadeau parintii bani sa-si ia exponometru si ei isi luau telefoane mobile de 300 de dolari. Impostura exista si in fotografia de moda si de vedete, oameni care socializeaza, se duc la petrecerile editorilor sau fashion editorilor, care si ei au ajuns unde au ajuns nu pentru ca au talente deosebite, ci pentru ca stiu sa mearga la mall sa cumpere haine, stiu sa bea si sa barfeasca cu cine trebuie. Mai fac si fotografie de moda din cand in cand, dar, daca as castiga suficient, as face fotoreportaj pentru un ziar. Dar cred ca, na, poate m-am facut prea repede fotograf. Cand am inceput eu, nu existau reviste care sa publice fotografie. Poate asa as fi fost mai adunat, as fi avut un program.
