Peste 70.000 de romani, etnici germani, au fost ridicati, in vederea deportarii in Uniunea Sovietica, drept forta de munca, in anii 1945-1946, din ordinul Comandamentului Sovietic de la Bucuresti. O treime dintre ei nu s-au mai intors, insa, niciodata. Alta treime a ajuns dupa deportare in Germania. Cei care s-au intors, si-au gasit averea confiscata. Singura lor vina era ca se nascusera germani.
Sasii deportati acum mai bine de 60 de ani sunt pensionari. Nici astazi nu se hotarasc usor sa vorbeasca. Nu pentru ca le-ar fi frica, ci pentru ca astfel de lucruri – sustin ei – nu pot fi intelese decat de cei cu experiente asemanatoare. Anul acesta, in ianuarie, ei au comemorat 62 de ani de la deportare. Anni Hubbes, o sasoaica din Brasov, a povestit despre anii tristi in care a cunoscut mizeria Gulagului sovietic.
Trenul spre iad
Sinele se intind la nesfarsit. Marfarul se misca lent, ca un sarpe de metal, printre copacii inghetati. Afara, o pustietate alba si rece. E iarna anului 1945. In vagoanele murdare, sute de suflete respira aerul rece. Oamenii tusesc. Se ingramadesc unii in altii, pentru a nu simti frigul. Prin gemuletele cu gratii se vede o bucata din cer. Femeile spun rugaciuni. Multi nu stiu unde se duc. Sunt doar niste copii. Din cand in cand, un barbat scoate mana pe usa trenului si desprinde cativa turturi de gheata. Oamenii se inghesuie sa-i apuce. Le e sete. Se afla in tren de zece zile si n-au mancat nimic. Sute de sasi sunt transportati in lagarele de munca din Rusia. Destinatia finala este Lubovka, in Ucraina.
"Ca un frigider"
Anni Hubbes, o batranica de 81 de ani, isi aminteste de calatoria spre infern. Desi au trecut mai mult de sase decenii de atunci, imaginile din marfar i-au ramas intiparite in minte. "De fiecare data cand deschid frigiderul, imi aduc aminte de trenul cu care ne-au dus in Rusia. Stateam inghesuiti ca niste halci de carne intr-un congelator. Nu stiam unde ne duc. Multe femei plangeau. Eu nu-mi faceam probleme prea mari. Eram tanara si naiva. Aveam doar 18 ani…".
Cand povesteste, isi aprinde o tigara. Fumeaza de 60 de ani. Obiceiul l-a deprins din perioada deportarii. In lagar se primeau saptamanal ratii de mancare si cateva tigari. "In noaptea de 10 spre 11 ianuarie 1945 am fost ridicata de acasa. Stateam in gazda, in Piata Enescu. Eu sunt din Halchiu, dar pe atunci faceam scoala de educatoare la Brasov. Aveam 18 ani. La 1.00 noaptea, 4 soldati au batut in geam si mi-au strigat sa ies. Aveam pregatit un pachet cu haine. Stiam cu cateva zile inainte ca ma vor lua. Vizavi de casa mea era un sediu de politie. Vedeam pe fereastra cum politistii adunau oamenii. Erau speriati si nu stiau ce se va intampla cu ei".
Ascunsi in padure
Zvonul ca se fac liste cu sasi in vederea deportarii a circulat inca din toamna anului 1944. Dar nu era nimic oficial. Cu toate acestea, unele sasoaice mai instarite se casatoreau contracost cu romani sau maghiari. Avand alte nume, nimeni nu le mai recunostea. Listele cuprindeau toti barbatii sasi intre 18 si 45 de ani si toate femeile intre 18 si 35 de ani. Multi tineri s-au ascuns in padure. In locul lor, au fost luate alte persoane, desi nu corespundeau ca varsta. "Probabil aveau stabilit un numar. Acolo unde lipsea o persoana, luau alta. O cunostinta de-a mea s-a ascuns in grajd. Soldatii au ravasit fanul cu furcile in cautarea ei. N-au gasit-o. L-au luat, in schimb, pe fratele ei. Desi avea doar 15 ani, era foarte solid. Parea ca are 20. Era doar un copil naiv, care a murit de foame in lagarul din Ucraina“, spune Anni.
Poveste de dragoste
Incepand cu 10 ianuarie, Brasovul a fost inchis. Anni n-a mai putut sa-si vada mama din Halchiu. “Aveam un admirator la Halchiu. Era un ofiter roman. Facuse scoala in Germania si ii facea placere sa stea cu mine la taclale. A vrut sa ma scape de deportare. A venit la Brasov sa vorbeasca cu gazda mea, o femeie batrana. A intrebat-o daca-i este frica sa fie luata in Rusia in locul meu. Gazda a spus ca da. Ofiterul a renuntat. Am fost prostuta. Ma puteam casatori cu el atunci. Nu-mi displacea. N-am mai auzit nimic de el. Dar multe din poeziile pe care le-am scris in lagar i-au fost dedicate. Soldatii, doi rusi si doi romani, au dus-o pe Anni la Politie. Aici a stat pana dimineata. "Apoi ne-au dus pana in Triaj, unde ne-am adunat foarte multi. Ne-au bagat in niste vagoane de transportat vite". Nu si-a pus prea multe intrebari. Nu stia exact unde o va duce trenul. Nu-si facea griji. Fiind din Halchiu, nu cunostea aproape pe nimeni din vagon. Vagoanele n-aveau toalete. N-aveau unde sa-si faca nevoile. Un barbat a scos o toporisca din bagaj si a facut o gaura in podeaua vagonului. Isi tineau unii altora hainele ca paravan atunci cand se usurau. Mancau ce aveau in bagaje. Era un ger cumplit.
Doua saptamani in marfar
Vagoanele de marfa erau despartite in doua niveluri printr-o podea de scandura. Au fost bagati, la gramada, barbati, femei, copii, batrani. Anni ar fi putut sa fuga la Ploiesti. Soldatii care-i pazeau le-au dat pentru scurt timp drumul din vagoane. Cand trenul a ajuns la granita, si-au dat seama ca vor iesi din tara. Au oprit destul de mult, pentru a schimba osiile vagoanelor. De multe ori, trenul trecea pe linie moarta. Astepta sa treaca alte trenuri. Cu soldati, cu armament. Calatoria a durat aproape doua saptamani. "Altii se mai cunosteau. Erau vecini, frati, veri… Eu n-aveam pe nimeni. Toata lumea se intreba cine e copilul asta vesel si fara griji… Asa eram eu, proasta ca noaptea. Nu ma interesa nimic. A fost mai bine asa ca n-am pus la suflet ce mi se intampla. Asta m-a salvat!" "Pe noi ne-au dus la Lubovka, in Ucraina. Raionul se chema Rovinki, iar regiunea Vorosilovgrad. In bazinul Donetz. Acolo erau niste baraci joase. Un fel de grajduri pentru vite. N-aveau nimic inauntru, decat plosnite. Am dormit pe niste scanduri. Pe urma ne-au dat niste saci. Ne-au trimis la un colhoz, dupa paie. Era departe, inotam in zapada. Multi nu apucasera sa-si ia haine prea groase cand fusesera ridicati. Eu am avut noroc cu niste pantaloni de schi".
A refuzat sa moara
Dupa patru zile petrecute in grajd, s-a imbolnavit de scarlatina. A fost trecuta la izolare, intr-o baraca-lazaret. Fara dieta, fara medicamente. Doua luni si jumatate a zacut intr-o stare de semiconstienta. A scapat ca prin minune. "Era in aprilie, in preajma Pastelui. Mi-era foarte rau. Nu mai stiam de mine. Au venit doi medici la mine. Mi-au luat pulsul. Ca prin vis, l-am auzit pe unul dintre ei spunandu-i celuilalt: «Fata asta va pleca de printre noi»… Au iesit din incapere, lasand usa deschisa. Atunci am deschis ochii si am vazut iarba afara. Se facuse primavara. In acel moment m-am ridicat din pat. Mi-am spus: «Nu vreau sa mor». Am iesit afara. Aveam 19 ani si 33 de kilograme."
In intuneric
Anni a lucrat numai in mina de carbuni. Se lucra in trei schimburi a cate opt ore. "Cand era iarna si erai in schimbul intai nu vedeai lumina zilei. Plecam din lagar pe intuneric, mergeam 3 kilometri pe jos, prin zapada, coboram in mina tot pe jos, munceam 8 ore si ne intorceam tot pe jos. Pana ieseam din mina se facea iarasi intuneric. In mina era cald, era multa umezeala. Eram uzi si inghetau hainele pe noi. De multe ori, cand ajungeam in lagar, nu ne puteam dezbraca singuri. Trageam hainele de pe noi cu piele cu tot." "Soldatii rusi ne escortau pana la mina. De acolo preluau schimbul care iesea si il escortau inapoi in lagar. Nu puteam fugi. Au incercat unii, dar au fost prinsi. Am vazut cum i-au dus in fata unei gropi. Le spuneau ca ii impusca daca mai incearca sa fuga. Rusii ne-au preluat cu dosare, la numar. La apel nu eram strigati pe nume, eram doar niste numere." Anni era 2.299.
Lungul drum spre casa
In lagar, deportatilor li se spunea mereu ca in curand vor fi trimisi acasa. Dupa patru ani au ajuns sa nu mai creada nimic. Nici atunci cand era adevarat. Totusi, speranta i-a tinut in viata. "Ne-au imbracat frumos, cu pufoaice noi, pe care tot noi le-am platit din banii nostri. Ne-au dus la raion. Ne-au urcat in marfare. Am coborat in Sighet, intr-un lagar rusesc. De acolo am traversat o strada si am ajuns intr-un lagar romanesc. Aici am stat 3 zile." A ajuns la Brasov pe 17 decembrie 1949. La gara, o astepta o matusa. Isi aminteste ca trei frati – Rosi, Emi si Geri – au pus la cale sa faca o surpriza parintilor. "Spuneau ca se vor ascunde la bunici pana in seara de Ajun. Apoi, planuiau sa mearga acasa in timp ce parintii lor erau la biserica. Au vrut sa se puna sub bradul impodobit, ca niste cadouri. Cand trenul a ajuns in gara, parintii erau deja pe peron. Au fost atat de fericiti ca au uitat complet de planul lor. Au sarit din tren, direct in bratele parintilor."
Cel mai frumos cadou de Craciun
Tine minte ca matusa ei a bagat-o direct in cada cu apa fierbinte. Nu mai facuse baie de cinci ani. "Eram murdara si dupa ce am iesit din cada. Am dormit intr-un pat adevarat vreo 20 de ore. Nici nu mai stiam cum e sa stai cu capul pe o perna." Craciunul l-a petrecut in Halchiu, cu mama ei. Bunicul murise in timp ce ea era in lagar. Din infernul ucrainean a pastrat cateva lucruri de pret. In cinci ani de lagar, a scris poezii pentru colegii ei, pentru mama, pentru prietenii din Brasov. "Furtuna", "Primavara la Lubovka", "Craciunul 1945" – sunt doar cateva poezii care au fost publicate in 1994. Anni Hubbes a dedicat volumul tuturor deportatilor. "Nici macar o singura poezie nu e despre suferinta. Sunt o fire optimista, si asta reflecta si creatiile mele. Am luat totul asa cum era. N-am pus la suflet. Asta m-a tinut in viata", adauga sasoaica.
Viata merge inainte
N-a putut sa continue scoala de educatoare. La Brasov se desfiintase sectia. Mama ei a inscris-o la un seminar de invatatoare, in Timisoara. "Am strigat la ea ca nu vreau sa educ viitori comunisti. Nu m-am dus. M-am decis sa lucrez in mina. Ma interesasem. Puteam sa fac un liceu la Petrosani si sa merg mai departe la facultate. Sa ajung inginer minier. Am scris la Petrosani si am fost acceptata. Mama nici n-a vrut sa auda. Pana la urma am ramas fara meserie.
A trebuit sa muncesc undeva, ca ne luasera tot. Pamantul, vitele, recolta… In casa, aveam dreptul la o singura camaruta. Am muncit pe unde am putut, necalificata. Cel mai mult, am lucrat la «Timpuri noi». Eram un fel de om bun la toate. Salariul era mic. Acum 25 de ani am iesit la pensie. Asa a fost sa fie…", mai spune Anni.
A ajuns acum la varsta senectutii. Locuieste cu chirie intr-o casa din Centrul Vechi al Brasovului. N-are copii, dar nu e niciodata singura. Vecinele ei vin in fiecare dimineata la cafea. Are grija de pisicile din curte, se joaca uneori cu copiii vecinilor, se uita la televizor si dezleaga integrame. Merge la toate sarbatorile Forumului German si la intalnirile cu deportatii brasoveni. Pana la 81 de ani, Anni a invatat ca fericirea e facuta din lucruri marunte: "Numai cei care au gustat din amaraciune stiu cu adevarat sa aprecieze bucuriile pe care le ofera viata".
Apa cu varza
Micul dejun la lagar consta intr-o apa cu arpacas, de culoare mov. La pranz, deportatii primeau apa cu varza acra. Cand se termina varza, primeau cate un castravete acru. "Barbatii indurau mai greu conditiile. Tot timpul le era foame. Ajunsesera ca niste schelete cu burtile umflate. Zona lagarului era mai izolata. Satul cel mai apropiat era la cativa kilometri. Multi barbati de acolo lucrau in mina. Erau oameni buni si religiosi. De Pasti si de Craciun ne invitau la ei. Ne dadeau mancare. Erau saraci si ei…" Cei mai multi care s-au imbolnavit, insa, si au murit au fost barbatii. In lagar a izbucnit o epidemie de tifos, careia i-au cazut victime foarte multi. Erau si multi bolnavi de dizenterie. Bolnavii de tifos erau mutati la Rovinki. Cei care mureau in lagar erau ingropati de camarazii lor. "¥in minte ca in primul an pamantul era inghetat. Nu aveam putere sa sapam prea adanc. Primavara urmatoare vedeam ba o mana, ba un picior iesind din pamant. Era o priveliste inspaimantatoare. Rezista numai cine nu le punea pe toate la suflet si nu se plangea", spune Anni.
“De fiecare data cand deschid frigiderul, imi aduc aminte de trenul cu care ne-au dus in Rusia. Stateam inghesuiti ca niste halci de carne intr-un congelator. Nu stiam unde ne duc. Multe femei plangeau. Eu nu-mi faceam probleme prea mari. Eram tanara si naiva. Aveam doar 18 ani…”
