Cele „doua Romanii” clasice devin treptat o Romanie competitiva si una necompetitiva. Sa speram ca nu doar a doua mai ramane pe aici, unde sunt atatea de facut.
Cele „doua Romanii” devenisera lentila favorita prin care percepeam tara si pe noi insine. Urbanul, tanar si activ, mult mai prosper si ceva mai educat, ar da din pinteni sa profite de intrarea in Europa, in vreme ce ruralul, imbatranit si pasiv, s-ar zbate in dependenta si societatea de supravietuire. Dar aceste stereotipuri sunt pe cale sa cedeze, odata cu realitatea care le-a inspirat. Marele clivaj rural-urban, care a explicat atatea in tranzitia noastra, de la atitudinea fata de democratie si comunism la optiunea de vot, devine pe zi ce trece mai vag si mai confuz.
Cine incearca sa prezica in acest moment care sunt probabilitatile dupa care cineva va migra sau nu (temporar sau definitiv) in restul Europei dupa 2007 poate avea surprize. Sanse la fel de mari de plecare au si oamenii cu liceul la baza si calificari manuale (zidar, infirmiera), si cei din aceeasi bransa cu educatie mai buna (arhitecti, medici). Din rural se pleaca la fel de mult ca din urban. Doua elemente de baza prezic daca un om va pleca sau nu: nevoia care il impinge sa plece (diferenta dintre ce poate realiza aici si ce poate obtine acolo) si relatiile pe care le are deja (rude sau prieteni care sa-l ajute la gasirea unei ocupatii temporare sau definitive). Daca la inceputul tranzitiei exista o drenare masiva doar pe unele categorii de elita, astazi optiunea de a pleca imparte in doua fiecare categorie. Si astfel se deseneaza alte doua Romanii, mult mai greu de diferentiat prin determinanti simpli, ca mediul de rezidenta sau educatia, Romania competitiva (care sta aici doar daca o duce mai bine ca in Vest sau pleaca) si Romania necompetitiva (care sta aici, desi o duce prost, pentru ca nu are varsta, abilitatea lingvistica, ocupatia sau pur si simplu spiritul intreprinzator si curajul de a munci din greu intr-o tara straina).
Exista trei riscuri in acest proces in general pozitiv de schimbare impus de intrarea in Europa. Primul este ca in unele sectoare din Romania, cele in care piata e cea mai putin dezvoltata, vor ramane doar neadaptatii, care isi vor sapa transee si vor duce o existenta de subzistenta, aparandu-si clientelismul, lipsa de performanta si specificul lor national prin santaje politice. Invatamantul superior risca sa faca parte din aceasta categorie: diverse grupuri universitare, a caror voce a putut fi auzita in decembrie la o masa rotunda gazduita de GDS, se opun modificarilor Legii invatamantului nu pentru ca proiectul guvernului ar fi conservator, ci pentru ca schiteaza o liberalizare timida. Al doilea risc este ca oamenii sa plece in Europa aiurea, numai ca sa plece si sa piarda posibilitatile reale de dezvoltare de aici pentru a ajunge acolo iarasi la existenta de supravietuire. Mare parte din cazurile aratate la TV nu sunt succese. Nu e un succes ca o familie intreaga sa traiasca din 1500 de euro, viata acolo fiind mult mai scumpa ca aici, nu e un succes ca un om cu o diploma sa fie paznic sau chelner, nu e un succes sa te casatoresti cu un localnic, indiferent ce sentimente reale ai, doar ca sa nu mai ai chirie de platit si acte de facut! Europa nu pleaca nicaieri, am intrat in ea definitiv si sfatuiesc pe toata lumea sa calculeze bine unde merge si ce vrea sa faca acolo, fara precipitare, ocazii sunt si vor mai fi. Plecati numai la mai bine!
Al treilea risc este ca proiectele colective romanesti, fie ca implica performante pe domenii sau pe regiuni, sa paleasca chiar fata de nivelul deja slab la care sunt acum, destramate in sute de mii de proiecte individuale, pe cont propriu, mai usor de organizat. Exista insa proiecte vitale calitatii vietii noastre care au nevoie de un efort conjugat. Tranzitia noastra a fost una de mana a treia, in urma ei ne-am ales cu un sistem de educatie neperformant, cu un sistem de sanatate care nu s-a asezat bine, fara un sistem national de drumuri si cu o capitala in care calitatea vietii a scazut, nu a crescut. Toate acestea raman de rezolvat dupa intrarea in Europa. Dar cati oameni si de ce calitate vor ramane aici sa se angajeze in asemenea proiecte? Aceasta e intrebarea. De aceea e urgent ca autoritatile noastre sa prezinte o strategie de dezvoltare, un proiect in care sa se regaseasca toti cei care, dezorientati, contempla posibilitatea de a-si face bagajele zilele astea si care sa faca pasul de la o colectie de deziderate, cum sunt strategiile deja pe piata, la o succesiune de pasi clari, pe baza careia regiuni, orase si oameni sa isi poata cladi planurile de viitor.
Alina Mungiu-Pippidi,
politolog
