Uneori e bine sa ne intoarcem spre autori aparent vetusti care in orice caz au iesit acum din aria preferintelor si nu mai prezinta interes. Nu e atat vorba de supunerea fata de un canon uneori mai dur decat orice pat al lui Procust, ci pur si simplu de o anumita neputinta de-a mai rezona cu acele pagini care parca vin de pe alta planeta si bat neputincioase la usa intelegerii si sensibilitatii noastre.
Unul dintre acesti autori Ð cel putin asa cred Ð ar fi unul din clasicii romanului britanic, Somerset Maugham. Pornind la drum cu o prejudecata ca aceea aratata mai sus, categoric nu ne mai putem apropia de cartile sale. Totusi, e nevoie doar de un mic efort.
Cel mai bun exemplu in acest sens este unul dintre romanele sale recent aparut in romaneste, Placerile vietii. Nu stiu daca este vorba de o reeditare sau chiar de prima aparitie. Intalnim in cuprinsul acestui roman o afirmatie plina de intelepciune si in acelasi timp plina de ironie care ar putea sa-l puna pe ganduri pe orice autor mai mult sau mai putin obsedat de sine si de opera sa. Sa citam: „Stiu ca nu sunt un mare romancier… Cand ma compar cu uriasii profesiei pur si simplu nu exist. Pe vremuri mai credeam ca intr-o buna zi o sa scriu un roman cu adevarat mare, dar am incetat de mult sa mai trag macar nadejde intr-o asemenea minune. Nu vreau altceva de la oameni decat sa spuna ca ma straduiesc. Muncesc foarte mult. Asta-i adevarul. Nu las sa-mi iasa din mana nimic neglijent ori nefinisat. Cred ca sunt in stare sa spun bine o poveste si sa conturez personaje veridice etc etc”
Autorul patrunde apoi in subiectul propriu zis al cartii pentru a face naratiunea fluenta si inteligibila. Nu ne intereseaza destinul pesonajului principal care raspunde la numele de Roy Kear si care pe parcurs va avea parte de numeroase alte prilejuri pentru a-si expune calitatile de fin moralist, ne intereseaza precizia si sinceritatea randurilor citate.
Oare cati dintre autorii romani contemporani ar avea curajul, decenta, bunul simt sa spuna si ei acelasi lucru? Cati ar fi in stare sa faca o asemenea marturisire prin care poate s-ar vindeca de nociva obsesie de sine si de toata grandomania si hipertrofia eului care insoteste destinul unui creator? Cati? Mi-e tare teama ca nici unul. De ce? Fiindca nimeni nu are curajul sau curiozitatea sa se uite pur si simplu in oglinda si sa ia astfel contact cu sine insusi. Dar probabil ca un asemenea gest nu are nici o legatura nici cu instructia, nici cu bruma de talent pe care o avem, cu nimic la urma urmei in afara de o anumita cultura duhovniceasca prin care tot ce e foarte incrancenat la o privire blanda si superioara isi dezvaluie perisabilitatea. Maugham nu era neaparat un autor credincios si tocmai de aceea uneori ironia face casa buna cu intelepciunea. Cu alte cuvinte, daimonul creator din cand in cand mai trebuie vizitat de bietul inger care se apleaca asupra noastra, nu ne trage de urechi, in schimb ne aseaza in fata ochilor o oglinda miraculoasa prin care castigam fericita detasare de noi insine.
