convorbire cu poeta si eseista Ileana Malancioiu
Noua aparitie, in colectia „Ego. Publicistica” a Editurii Polirom, a volumului „Crima si moralitate”, cuprinzand articole politice scrise in primii ani de dupa aparenta inlaturare a regimului de-abia dupa 17 ani declarat oficial „ilegitim si criminal”, ne-o readuce in atentie pe marea poeta Ileana Malancioiu, unul dintre cele mai incisive condeie care s-au exersat in publicistica politica postdecembrista. La vremea primei editii, in 1993, volumul cuprindea unele dintre cele mai dure texte scrise la adresa clicii lui Iliescu si Roman, dar, recitit acum, el ofera reflectii asupra unor probleme morale si politice, la fel de actuale si astazi. De-a lungul anilor, poeta a continuat sa scrie pe teme de actualitate, dovedindu-se o constiinta lucida si lipsita de iluzii, respingand pe rand intregul spectru politic, pe masura ce acesta isi acumula greselile catastrofale. Reeditarea volumului de acum 13 ani intrerupe o tacere autoimpusa si readuce in prim-plan o voce inconfundabila. Ileana Malancioiu si-a dorit acest lucru si spune ca volumul reprezinta propriul sau raport asupra comunismului.
Pactul cu securitatea
Ð Care este contextul recentei reeditari, la Polirom, a volumului „Crima si moralitate”, subintitulat acum „Eseuri si publicistica”?
Ð Prima editie a acestei carti a aparut in 1993 si cuprinde texte scrise dupa evenimentele din Decembrie. Am vrut sa o reeditez pentru ca majoritatea problemelor puse in ea sunt de actualitate. Noi condamnam comunismul, dar nu stim cine a tras in noi dupa 22. Or, acesta este pacatul originar al statului nostru de drept.
Uciderea cuplului Ceausescu, in noaptea de Craciun, cand noi ascultam colinde, a facut ca primul nostru asa-zis Craciun liber sa fie si el patat cu sange. Vazand casetele cu procesul si executia, eu nu m-am simtit eliberata, ci dimpotriva. Poate si pentru ca nu puteam sa inteleg, in ruptul capului, cum a fost posibil ca un personaj ca Gelu Voican Voiculescu Ð care spune ca existenta lui se situeaza intre metafizica si clitoris Ð sa fi devenit atat de activ in acele zile, incat sa ia parte mai intai la proces si la executia dictatorului, iar peste noapte sa-l ingroape tot el, „crestineste”.
Ulterior m-am lamurit ca totul se explica prin faptul ca „emanatii revolutiei”, care au vrut sa ia puterea cu orice pret, au facut pactul cu securitatea pe capul lui Ceausescu. Veti zice ca pazitorii acestuia nu aveau nici un motiv sa-l mai apere dupa ce si-a luat zborul de pe acoperisul CC-ului si va voi da dreptate. Dar imprejurarile ii obligau sa nu cedeze, pentru a se apara pe ei insisi. Altfel, n-ar fi existat nici farsa judiciara care avea sa-l transforme pe dictator in tap ispasitor, nici evenimentele de la Targu-Mures (menite sa justifice necesitatea securitatii si transformarea ei in SRI), nici mineriadele puse la cale de cel ce se temea ca ar putea sa piarda puterea tot printr-o lovitura de stat, asa cum a reusit sa o ia, nici declaratia lui Emil Constantinescu (care a reprezentat „adevarata revolutie”) ca el ar fi fost invins de securitate, nici actuala intrecere socialista dintre reprezentantii celor doua palate, in a caror lupta pentru intaietate a fost folosita si delimitarea de aceasta institutie criminala. Si, in nici un caz, nu ar fi patruns in Parlament (ori in incinta acestuia) ceata de huligani adusa de Vadim, care trebuia sa-si plateasca datoria fata de cei aflati in spatele partidului sau.
Editia actuala a cartii are in addenda si un numar de sase texte scrise in 2005, axate pe aceeasi etapa istorica. Unul dintre ele, intitulat „O delatiune post-decembrista”, dovedeste, pe baza unui document din arhiva CNSAS, publicat de „Cotidianul”, ca securitatea lucra (si „ma lucra”) inca si la 6 luni dupa ce fusese, chipurile, desfiintata. Dea Domnul sa ma insel eu, dar cred ca ea lucreaza si acum. Altfel nu ar fi fost posibila activarea cartitelor de pe vremea impuscatului, cu prilejul „Rapirii din Irak”, al carei mister n-a fost (si probabil ca nici nu va fi) elucidat multa vreme.
Ð Credeti ca textele scrise in epoca Iliescu si in epoca Constantinescu isi au valoarea doar ca document de epoca sau isi mentin actualitatea, ca eseuri despre sfera morala, datorita permanentei slabiciunilor si defectelor omenesti?
Ð Cred ca atunci cand faci publicistica nu trebuie sa pleci la drum cu ideea ca textele tale vor fi nemuritoare, ci sa spui, cat poti de bine, ce ai de spus. Daca nu ai facut propaganda cuiva, iar ceea ce ai scris poarta marca ta, ai putea avea sansa de a fi citit cu interes si in viitor. Dar faptul ca un text devine document pentru o epoca nu e neaparat in defavoarea celui care l-a scris. Voi aduce in acest sens un exemplu din experienta mea. Pe la inceputul anilor '90, am publicat in „Revista pentru sanatate mintala” un text intitulat „Psihiatrie si arta”, care avea ca punct de plecare o intamplare de prin 1969 sau 1970. Atunci un istoric, care era director al Muzeului de la Castelul Bran, a scos inima reginei Maria din stanca in care era ingropata, si o prezenta ca pe o „descoperire” a sa. Se spunea ca nu a facut asta chiar asa, de capul lui, dar ca lucrurile s-au incurcat, pentru ca oficialitatile se temeau ca ar putea protesta principesa Ileana si l-au lasat sa se descurce cum stie. Neputand sa o expuna in muzeu, nici sa faca o ceremonie religioasa si s-o ingroape la loc, el tinea caseta cu inima reginei in dulapul lui, langa calimara cu cerneala si alte obiecte pentru birou. Eu ma aflam la Bran, in vizita la fosta mea colega de facultate Mirela Gligorea, care acoperea partea de etnografie a muzeului si locuia la poarta cetatii. Uneori, pe la miezul noptii, se auzeau voci si scartaitul usii dulapului, care era deschis pentru ca inima reginei sa mai fie aratata cuiva, iar colega mea izbucnea: nu m-as mira sa aud ca directorul nostru le-ar da amicilor lui amintire cate o bucatica din ea. Mie mi s-a transmis aceasta obsesie a sa, care m-a facut sa-mi pierd somnul si sa scriu poemele aparute in cartea „Inima reginei”, iar ea a facut o criza depresiva si a fost internata intr-un spital din Sibiu.
Textul meu rezumat mai sus (insotit de doua poeme din volumul citat, publicat in 1971) a fost preluat in cartea „Inima reginei Maria”, aparuta anul trecut, sub semnatura a doi cercetatori. El constituia o dovada ca fostul director al muzeului a dat declaratii care se bat cap in cap, fiindca avea ceva de ascuns. Faptul ca a fost utilizat ca document nu era de natura nici sa-i scada, nici sa-i creasca valoarea literara. Dar m-am bucurat ca ar putea contribui la aflarea adevarului si la reasezarea inimii reginei Maria acolo unde ii este locul. Pentru ca la data respectiva ea se afla inca in depozitul unui muzeu.
Ð Ati trait sub patru presedinti: Ceausescu, Iliescu, Constantinescu si Basescu. Cine credeti ca a facut, daca a facut, cel mai mare bine Romaniei si cine a facut cel mai mare rau? In acest context, credeti ca regalitatea, presupunand prin absurd ca ar fi putut fi impusa in '90, chiar printr-o (alta) lovitura de stat, ar fi fost o solutie mei buna?
Ð N-am trait doar „sub patru presedinti”. Am „avantajul” de a fi cunoscut si sfarsitul epocii lui Dej, care „a bagat spaima-n burgheji”. Fostii demnitari comunisti care au mai dat inca o data lovitura printr-o scrisoare pareau sa fi uitat ca pe vremea aceea inchisorile politice erau pline de oameni nevinovati. Asta nu inseamna ca ar fi fost de preferat epoca lui Ceausescu, in care intreaga tara devenise o inchisoare, iar canalul inceput de inaintasul sau cu detinuti politici a fost terminat cu asa-zisii oameni liberi.
Despre presedintii acestei tranzitii care nu se mai termina am spus deja cate ceva. Fara indoiala, cel mai mare rau ni l-a facut Ion Iliescu. Dar Emil Constantinescu, care a fost mic si nu a fost in stare sa faca nimic, a distrus si speranta ca daca ar fi castigat opozitia ar fi fost altceva si astfel ne-am intors de unde am plecat.
In 1990, revenirea la monarhie mi s-ar fi parut o solutie. Daca nu pentru altceva, pentru ca scaunul de domnie sa fie ocupat si sa nu se mai lupte intre ei toti nechematii ca sa ajunga la Cotroceni. Din perspectiva de acum lucrurile se vad altfel. Fiindca, din pacate, „Casa regala” a lasat aproape totul in seama „altetei sale, principele Radu”.
Urmasii lui Cain
– Momente ca cel din Parlament, de la dezbaterea raportului asupra comunismului, te fac sa-ti fie rusine nu numai ca esti roman, ci si ca esti om. Imi amintesc finalul, socant, al uneia dintre „Cronicile melancoliei” de la sfarsitul anilor '90: „Am ajuns sa am drept singura consolare faptul ca toti oamenii sunt muritori”. Cum comentati aceasta afirmatie?
Ð Cred ca ideea asta, pe care mi-o recunosc, nu era formulata chiar asa. Ce va pot spune este ca m-am intrebat ades ce ar fi insemnat daca un criminal ca Alexandru Draghici, ori ca Nikolski, ar fi fost nemuritor. Dar crima nici n-a inceput, nici nu s-a sfarsit odata cu ei. Camus spunea ca suntem urmasii lui Cain. Eu as pleca de la pacatul originar si v-as aminti ca, indemnand-o pe Eva sa guste din pomul oprit, sarpele ii spunea: nu veti muri, dar veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. Pentru ca indemnul acesta se afla la baza nihilismului de totdeauna. In iluzia de a fi ca Dumnezeu, demonii din opera lui Dostoievski ajung la ideea ca „totul este permis”, prin care este justificata crima.
Lumea in care am trait, intemeiata pe nihilism si Ð implicit Ð pe crima, s-a prabusit, dovedind ca profetia facuta de marele prozator rus era intemeiata.
Ð Faptul ca ati scris mai putin dupa 2000 poate fi interpretat drept o retragere, determinata de acest dezgust, sau este vorba de o conjunctura?
Ð Am spus candva ca poezia reprezinta un fel de a-ti pune sufletul pe tava in fata cuiva. Poate ar fi bine sa poti sa scrii si pentru teroristul de langa tine, dar eu nu am aceasta capacitate de a transforma totul in literatura. Nici inainte de 1989, cand nu aveam altceva mai bun de facut, nu scriam si ziua si noaptea, ca grafomanii. In perioada la care va referiti, am lucrat totusi foarte mult. In 2001, am publicat „Vina tragica (tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka)”, intr-o editie revazuta, care mi-a luat foarte mult timp. In 2002, mi-a aparut volumul de publicistica „A vorbi intr-un pustiu”, iar in 2003, „Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache”. Aceasta carte nu reproduce discutii inregistrate pe banda. In ea sunt reconstituite, ca in proza, anumite momente din viata mea si din viata literara, intalniri cu scriitori disparuti etc. etc. Cuprinde si lucruri relevante cu privire la afinitatile literare, laboratorul de creatie, geneza unor carti si aparitia lor, prin care ar putea sa intereseze istoria literaturii. Intrucat bate in toate directiile, nu a fost scrisa usor. Dar trebuie sa mentionez ca atat ideea unui volum de convorbiri cat si faptul ca am reusit sa-l ducem la bun sfarsit (intr-o perioada foarte grea pentru mine si familia mea) i se datoreaza lui Daniel Cristea-Enache, cu care, daca ar fi cazul, as avea incredere sa plec inca o data la drum.
Ð Cum explicati faptul ca multi poeti romani au fost si gazetari redutabili, daca ne gandim numai la Eminescu si Arghezi? Considerati, in general, ca scrisul intr-o gazeta are vreun rost, vreun efect dezirabil undeva?
Ð Cred ca poetul adevarat are capacitatea de a percepe esenta si Ð ca atare Ð poate sa ajunga la tinta mai usor decat altii si prin publicistica. Scrisul intr-o gazeta are un rost, cu conditia sa ai ceva de spus si sa nu trisezi. Desigur, nu poti multumi pe toata lumea si nu e usor sa rezisti. Am simtit lucrul acesta pe pielea mea si atunci cand nu am semnat „Apelul intelectualilor pentru sustinerea lui Emil Constantinescu” in vederea obtinerii unui nou mandat, il simt si acum, cand aceiasi reprezentanti ai autointitulatei elite, care altadata considerau ca o eventuala alianta a Conventiei Democratice cu „partidul imoral al lui Petre Roman” ar fi de neconceput, ne spun ca am fi obligati sa alegem intre Basescu si Vadim. Ca si cum nu ar mai fi posibila nici o alta optiune, si ori il iubim cu totii pe domnul presedinte, ori murim.
Ð Cum vi se pare sirul de comentatori politici care au invadat ecranele? Aveti vreun preferat? Sau un antipatizat cu majuscula?
Ð Din pacate, unii dintre ei se comporta ca niste anchetatori. Asa incat, vazandu-i ce fac, imi vine sa zic: numai om politic sa nu fii! Chiar daca parerea mea despre politicienii aflati in vizor nu este mai buna decat a lor.
Intre preferati, l-as mentiona, in primul rand, pe Octavian Paler, care se afla la etapa in care nu vizeaza nimic altceva decat sa spuna ce crede ca trebuie sa fie spus inainte de a fi prea tarziu. Faptul ca Liiceanu si Plesu vor sa ne demonstreze ca se poate vorbi si altfel decat o fac majoritatea comentatorilor politici e laudabil in sine. Dar eu le preferam „cuplul” Cristian Tudor Popescu Ð Emil Hurezeanu, si regret disparitia emisiunii „Cap si pajura”, in care protagonistii, fiind foarte diferiti, se provocau unul pe celalalt si dialogau in modul cel mai firesc si mai imprevizibil cu putinta.
Dintre antipatizatii cu majuscula l-as nominaliza pe Catalin Avramescu, care, dupa ce a rezolvat totul in politica, a patruns si in literatura, ca un elefant in vitrina cu portelanuri.
Pacepa si Turcu Ð criminali sau eroi?
Ð Puteti comenta raportul Tismaneanu si eventualul sau efect asupra societatii romanesti?
Ð Nu-mi permit sa-l comentez, pentru ca nu l-am citit. Nu stiu cum ar putea sa influenteze societatea romaneasca altfel decat prin reprezentantii ei, fiindca banuiesc ca oamenii de rand nu-l vor citi niciodata. De vreme ce are peste 600 de pagini, ma indoiesc ca l-ar fi putut citi insusi presedintele Basescu, care si l-a asumat. Oricum, am apreciat atat faptul ca l-a prezentat in Parlament, facand abstractie de zgomotul si furia cu care a fost boicotat de PRM, cat si simtul realitatii de care a dat dovada trecand peste o fraza care sfida atat bunul simt cat si logica. Fiindca nu e normal sa spui ca securitatea a fost criminala pe tot parcursul existentei sale, iar apoi sa-i nominalizezi pe Mihai Pacepa si pe Liviu Turcu ca victime (ori ca eroi).
Ð Considerati intrarea in UE un motiv de euforie sau impartasiti scepticismul dizidentului rus Vladimir Bukovski, care defineste Uniunea Europeana drept „un nou URSS”, sigur cu ghilimelele de rigoare?
Ð Pentru noi intrarea in UE reprezinta o necesitate, dar eu o privesc cu un entuziasm „bine temperat”. Poate fiindca tot ce se intampla acum in tara e motivat prin faptul ca „Europa e cu ochii pe noi”, asa cum ar fi spus Nenea Iancu. Desi cred ca asta m-ar fi deranjat mai putin daca in „epoca de aur” nu am fi suportat atatea constrangeri si cenzurari aberante, sub pretext ca „URSS-ul e cu ochii pe noi”.
Din cauza raului pe care ni l-a facut nationalismul lui Ceausescu, noi riscam sa uitam ca nici internationalismul (socialist) nu ne-a adus mai mult bine. Daca ar fi spus cineva de la noi ce spune Bukovski, cred ca toata lumea buna l-ar fi dezavuat. De aceea ma bucur ca un disident nascut iar nu facut, care are credibilitatea sa, gandeste pe un termen mai lung. E si motivul pentru care, oricat m-ar fi contrariat la randul sau Paul Goma, nu pot sa nu admit ca in nebunia lui exista o luciditate care il face sa nu se lase pacalit de ce se intampla acum la noi. Faptul ca nici el, nici Dorin Tudoran nu s-au numarat printre membrii comisiei Tismaneanu, cred ca nu este intamplator si ca ar trebui sa ne dea de gandit.
O crima savarsita pe strada principala
Ð Cum credeti ca este afectata opera dumneavoastra poetica de „seismele” istorice pe care le parcurgem cu totii?
Ð Ca a oricarui scriitor care se afla mai aproape de sfarsitul decat de inceputul activitatii sale literare. De aceea prefer sa las timpul sa-si spuna cuvantul.
Ð L-ati cunoscut pe marele scriitor si actor Emil Botta. Ne puteti spune ceva despre el?
Ð Cand l-am cunoscut, Emil Botta era dupa cateva decenii de tacere. I se ceruse sa-si faca o antologie si m-a rugat sa-i citesc cartile cu creionul in mana si sa-i spun sincer ce cred ca mai rezista si ce mi se pare depasit. Iar eu, ca novicele, mi-am luat rolul in serios. Ulterior mi s-a spus ca ar fi jucat teatru, dar eu am dovezi ca nu este adevarat.
Fara indoiala, daca era obligat de imprejurari, marele actor ar fi putut sa-si joace cu acelasi umor negru nu doar indoiala, ci si orgoliul. Spun asta gandindu-ma cum mi-a povestit odata ca a vrut sa o duca pe doamna Aglaia Botta pentru cateva zile la Mogosoaia, fiindca trebuia sa mearga la niste filmari, si i s-a spus ca nu se poate, fiindca acolo merg doar creatorii. „Dar ci-ne este mai cre-a-toa-re decat ma-ma mea?!” se intreba revoltat. Si eu il aprobam spunand in gand: chiar asa, cine este mai creatoare decat mama lui Emil Botta si a lui Dan Botta. Apoi mama lui a murit, si nu peste mult a murit si Emil Botta, ca si cum ceea ce il tinuse in viata pana atunci nu ar fi fost altceva decat faptul ca trebuia sa aiba grija de ea. Semne ca, desi ii intrase teatrul in sange, in ultima instanta se juca doar pe sine.
Dar sa ne intoarcem la vremea la care l-am cunoscut, cand nu stiam nici lucrul acesta, nici ce insemna ironia (si autoironia) in poezia sa. Fiindca din cauza asta am facut cateva greseli de neiertat. Dar, spre norocul meu, am invatat ceva din ele. Faptul ca un artist de valoarea lui Botta se indoia de sine m-a facut sa nu-mi mai fie teama de indoielile mele si sa mi le asum in ceea ce scriu, in pofida faptului ca, la vremea aceea, pentru a razbate, trebuia sa ai certitudini, ori sa mimezi optimismul. Nu mi-ar fi stricat sa invat ceva si din umorul cu care s-a imbarcat el de buna voie si nesilit de nimeni pe „corabia ratatilor”, impreuna cu prietenii sai din tinerete, dar asta e mai greu de invatat.
Ð „Urcarea muntelui” este si o Golgota, sau doar o truda de Sisif?
Ð Pe muntele despre care vorbesc eu nu se urca pentru a cobori si nu se coboara pentru a urca, asemenea lui Sisif. Dar acesta nu reprezinta nici Golgota, pe care nu a urcat decat Mantuitorul. Fiindca pe el este silit sa-si poarte crucea lui un intreg popor.
Dat fiind ca volumul „Urcarea muntelui” a fost publicat in 1985, si nu dupa evenimentele din Decembrie, voi aminti ca un poem din el era intitulat „O crima savarsita pe strada principala”, iar unul dintre Cosmarurile mele de la vremea aceea a fost transpus aproape ca atare in versurile: „Intreg orasul era plin de morti, / Iesisera pe strada principala, / Asa-mbracati in hainele de gala, / Pe care cat esti viu nu prea le porti. // Treceau razand, si nu-i puteam opri, / Pareau ca nu mai inteleg deloc / Ca sunt prea multi si nu mai este loc / Si pentru cei care mai suntem vii. // Ne-nfricosa grozav fantasticul delir, / Dar stam si ne uitam uimiti, ca la parada, / Caci fiecare-aveam pe cineva pe strada / Si n-am fi vrut sa fie inchis in cimitir”.
Profetia neagra facuta in aceste versuri ma va obseda mereu, dar mai ales in acea zi din decembrie in care Cosmarul a devenit realitate.
Ð Putem/trebuie sa gasim un sens ascensional in poezia dvs., dominata de pesimism, disperare, asteptare, nostalgie?
Ð Kierkegaard spunea ca disperarea este cel mai rau dintre rele pentru ca te poate impiedica sa actionezi si contine in sine pierzarea, dar ca tot ea este si cea care da verticalitatea umana. Daca lucrurile stau asa, inseamna ca disperarea nu ar putea impiedica existenta unui sens ascensional nici in poezia mea. Dar mi-ar fi greu sa spun eu insami in ce consta el. De aceea voi recurge la Eugen Negrici care, in prefata la antologia bilingva „Peste zona interzisa / A travers la zone interdite”, realizata de doamna Annie Bentoiu, a spus ca noutatea adusa de poezia mea sta in faptul ca am intuit consubstantialitatea vietii si a mortii si a facut constatarea ca nici un alt poet roman nu a scris atat de mult despre suflet. Or, asta dovedeste ca in viziunea mea nu se incheie totul odata cu moartea si Ð ca atare Ð viata are un sens si merita sa fie traita, in pofida a tot si a toate. Sa speram totusi ca Anul Nou ne va aduce tuturor zile mai senine, ca urarea „Sa traiti bine!” nu va mai constitui o gluma chiar si pentru copii si sa le dorim cititorilor nostri un calduros „La multi ani!”.
