Reluand cele spuse anterior: pe 18 decembrie PRM a contestat nu numai condamnarea comunismului, ci Parlamentul insusi, iar acesta a aratat, a cata oara, ca nu stie, sau nu vrea, sa se apere.
Matusa
S-ar putea totusi obiecta ca printr-o tacere „diplomatica” Parlamentul a reusit sa aprobe declaratia prezidentiala – lucrul esential, la urma urmei -, in timp ce o discutie putea duce la escaladarea violentei, la radicalizarea unor deputati nehotarati si chiar la un vot final negativ; „moliciunea” lui Vacaroiu a fost atunci o subtila abilitate politica. Nu accept aceasta interpretare alternativa, desi interesanta, deoarece ea prelungeste un viciu fundamental al democratiei parlamentare „postdecembriste” si, cred, al celei romanesti in genere: evitarea unor atitudini transante, negocierea, ambiguitatea, amanarea deciziei pentru „vremuri mai bune”. Prelungeste, adica, nepasarea noastra fata de orice valoare politica si civica. Renunt la detalii istorice pentru a reaminti o imagine familiara, uneori, in zile de sarbatoare. Ce face o familie cu o matusa cam nebuna? Nu o poate scoate de la festin, caci invitatii vor intreba de ea. O pune atunci la coada mesei si, la fiece remarca a ei cam sugubeata, tace ori rade fortat, cum ca ce isteata este totusi matusa. Invitatii ce sa faca: tac si ei, cu un zambet chinuit. Transpunerea acestor roluri in Parlament pe 18 decembrie este usoara: revedeti chipurile impietrite ale invitatilor – de la Regele Mihai la Walesa – si ale multor deputati si senatori.
Sfidarea
Totusi, Parlamentul nu se poate comporta mereu ca familia de mai sus. Or, Vadim Tudor a dovedit ca poate oricand, la un semnal de fluier, sa-l reduca la inertia acelei familii. In fond, pe 18 decembrie, lui Vadim nu i s-a opus in Parlament niciun lider politic, el a avut un singur adversar, anume unul care pur si simplu l-a ignorat, acceptand, pentru cauza, sa fie insultat personal: Traian Basescu. Parlamentul, prin tacere, nu a sanctionat sfidarea sa ca institutie nici de catre o fractiune dinauntrul lui, nici de catre bande din afara – forte extraparlamentare care l-au atacat ca vechile trupe de asalt fasciste si comuniste – si nici nu si-a exprimat, in vreun fel, opinia in fata ambelor atacuri. Parlamentul a tacut. Insasi acceptarea declaratiei prezidentiale s-a facut tot prin tacere: deputatii si senatorii nu au votat pentru aceasta, ci numai contra discutarii ei, ceea ce prin implicatie procedurala este echivalent cu o acceptare. Cu alte cuvinte, noi nu stim cine dintre deputati si senatori este, explicit, de acord cu condamnarea comunismului.
Un compromis din nou abil? Poate, dar unul pur formal care nu raspunde intrebarii de fond: condamna oare Romania, prin reprezentantii sai, la 17 ani dupa o revolutie anticomunista, comunismul?
Totusi, o situatie noua
Cum-necum, declaratia de condamnare este un act statal oficial. Ea schimba situatia fundamental. Daca Romania a condamnat comunismul, cine il lauda – fie individ, fie grup – se pune exact in pozitia celor care neaga holocaustul, si el, cum se stie, condamnat la noi oficial. PRM, Vadim Tudor etc. devin astfel punisabili, drept negationisti. Intrebarea este, deci, care sunt consecintele pe care Parlamentul intelege sa le traga din actul aprobat, fie si implicit. Din acest act deriva, logic, condamnarea atat a fortelor parlamentare, cat si a celor extraparlamentare care continua sa proslaveasca regimul condamnat. Parlamentul, de aici inainte, nu se mai poate retrage in tacere in fata unor atacuri si sloganuri comuniste proferate in insasi incinta sa. O noua tacere l-ar face complice cu negationismul.
Concluzie
Se va pune din nou, desigur, vesnica intrebare a capacitatii politice a partidelor democratice de-a sanctiona comunismul (rezidual al) altor partide. Dar democratii si liberalii de ambele nuante nu vor fi singuri. Societatea civila trebuie sa ia initiativa de-a cere Parlamentului, dupa ce Romania a condamnat comunismul si a intrat in Europa, sa dovedeasca prin fapte seriozitatea acestor acte. Parlamentul, si numai Parlamentul, poate apara Parlamentul. Iar faptele prin care sa se apere sunt sanctionarea domnului Vacaroiu, a PRM-ului si lustratia. Sa-i cerem aceste fapte.
Sorin Alexandrescu,
profesor la Universitatile
din Bucuresti si Amsterdam
