Dupa razmerita parlamentara din 18 decembrie, un singur eveniment a mai desfigurat ajunul Craciunului romanesc – sarbatoare celebrata de altfel cu un bun-simt si reale sentimente crestine din nefericire disparute in buna parte din Occident. Este vorba de desemnarea castigatorilor dintr-un numar de romani ce s-au distins in zece categorii diferite de activitate. Cel putin trei dintre cei „Zece pentru Romania” au apartinut categoriei politicienilor – precum se vede, domeniul cu cea mai mare notorietate. Dar, cu exceptia lui Mircea Cartarescu, este prea putin probabil ca restul castigatorilor sa-si puna cu adevarat amprenta pe filele istoriei. Din punct de vedere sociologic insa, evenimentul a fost unul interesant de urmarit.
Festivitatea s-a dovedit tributara strict conceptelor masinariei mediatice, promovand deja uzualele efemeritati si trivialitati. De remarcat, eventual, efortul fatis depus in vederea imbunatatirii imaginii uneia dintre cele mai dispretuite categorii profesionale ale tarii. Ceremonia, transmisa in direct de la Ateneu cu putine zile inaintea Craciunului, a relevat o data in plus rolul inca central detinut de ritualuri si ceremonii vide in viata romaneasca – trasatura eminamente caracteristica vremurilor comuniste, cand omagiile publice constituiau un fel de tentativa de protejare a vulnerabilitatilor celor multi de privatiunile si irationalitatile impuse de cuplul aflat la putere. Placerea unor astfel de inscenari s-a pastrat, iata, neschimbata si in era postcomunista, venind in intampinarea miscarii francmasonice, redresata si dornica de obtinerea unui statut considerat adecvat celor ce s-au descurcat admirabil in jungla capitalismului si a semidemocratiei.
In exercitiul crearii de imagine proprii anului de gratie 2006, fiecare personaj in parte si-a jucat admirabil rolul atribuit. Categoriile politice au avut drept castigatori politicieni ce oferisera, pe parcursul anului trecut, spectacolele cele mai pestrite. Mai sapient, Traian Basescu a refuzat distinctia, preferand alte modalitati de aclamari primite in conditiile impuse de domnia sa si nu in calitate de simplu accesoriu al unui spectacol TV, fabricat in laboratoarele media de figuri ce transpun in imagini mirajul unei agende prestabilite. Reactia naiva si bucuria infantila manifestate de Gigi Becali in perspectiva primirii distinctiei de cel mai bun politician al anului, desconsiderata de presedinte, constituie un prim indiciu ca personajul in cauza are toate sansele sa ramana pe vecie unealta altora, in conditiile in care persista in implicarea sa politica. Optiunea publicului in favoarea domnului Ungureanu drept cel mai bun ministru era una fireasca – indicand, pe de o parte, aceeasi fascinatie fata de ritualuri si ceremonii, absolut uzuale in lumea inaltei diplomatii, iar pe de alta faptul ca ministerul din subordinea lui Razvan Ungureanu este perceput ca fiind mai putin daunator oamenilor de rand comparativ cu altele.
Triumful lui Victor Ponta in calitate de tanar politician al anului constituie momentul cel mai graitor al serii. Nu-mi pot imagina defel ca acesta a fost cu adevarat votat de un numar mare de telespectatori. Dar tineretul pesedist abunda neindoielnic de activisti convinsi de faptul ca un asemenea carierist le va putea netezi si lor drumul politic, astfel ca se prea poate ca Ponta sa constituie intre timp un model pentru tinerii sai colegi. Cu doar 48 de ore inainte de primirea distinctiei, tanara speranta a social-democratiei romanesti insista la un post TV ca Vadim Tudor nu era nicicum unicul vinovat pentru cele intamplate in Parlament. Potrivit teoriei relativismului parlamentar ' la Ponta, Horia-Roman Patapievici era la fel de culpabil, deoarece indraznise sa cada in pacatul atentionarii parlamentarilor din sala asupra celor petrecute in galeria invitatilor. O asemenea opinie nu doar ca aminteste dureros de explicatiile pesediste referitoare la evenimentele din Targu Mures sau Piata Universitatii, enuntate atunci cu aceeasi lipsa de stidire de catre slugile lui Ion Iliescu, ci ridica serioase semne de intrebare la adresa evolutiei PSD din 1990 pana in prezent. Pe langa faptul ca a pariat pe calul gresit in cursa pentru alegerea echipei de conducere a PSD, Ponta a mai dovedit ca o reinnoire veridica a partidului si a gandirii acestuia ramane iluzorie – aspect determinant pentru intreaga clasa politica romaneasca, la randul ei aflata inca sub influenta modului pesedist de abordare a politicii.
Una din traditiile Romei antice prevedea ca, o data pe an, in toiul iernii, slujitorii sa fie serviti de insisi stapanii lor. Traditia este mentinuta si in prezent in unele regimente din cadrul armatei britanice – in ziua de Craciun, rolul ofiterilor si al soldatilor fiind inversat. Daca actuala clasa politica romaneasca simte cu adevarat nevoia redresarii imaginii ei publice profund sifonate, ar putea cugeta la gasirea unei unice zile din cadrul incarcatei agende a fiecaruia pentru a oferi sprijin si consolare, nemediatizate, catorva romani uitati de lume – cu alte cuvinte celor amarati, indurerati si disperati. In locul unei noi perceptii asupra politicii, romanilor le-a fost prezentata doar o la fel de ipocrita incercare de refacere a imaginii politicienilor prin intermediul manipulator al mediilor electronice. Maretul eveniment a fost, fireste, dat uitarii din clipa incheierii sale. Tot ce a ramas de pe urma sa sunt constatarile legate de absenta totala a unui dialog semnificativ, a unei reale empatii dintre acei cativa romani aflati la putere si o populatie declasata in postura de simplu spectator, dar care vede prea bine cum anume se fac si se desfac politicile si legile tarii.
Tom Gallagher, profesor
la Universitatea din Bradford, Marea Britanie
