Intr-o declaratie referitoare la operatiunile militare din Liban, guvernul israelian aprecia ca, pentru aceasta tara ceasul va fi dat inapoi cu aproximativ 20 de ani.
Imaginile recente prezentand cetateni straini evacuati, aflati la bordul unor nave ce luau drumul Ciprului, in timp ce bombele continuau sa cada asupra Beirutului au trezit alte amintiri, de data mult mai veche, legate de razboiul civil ce a insangerat Libanul in perioada anilor 1975-1990, perioada in care numerosi cetateni straini au fost luati ostatici, apoi tinuti in captivitate ani de-a randul. Sfarsitul razboiului civil, urmat, la inceputul anilor '90, de Pacea de la Oslo, a adus, ce-i drept, regiunii o scurta perioada de relativa stabilitate ce parea sa permita renasterea unor sperante legate de viitorul Libanului, in pofida faptului ca tara nu participase direct la negocierile referitoare la propriul ei destin. Acordurile de la Oslo au mai adus o serie de intelegeri incheiate cu palestinienii, in baza carora a fost apoi creata Autoritatea Nationala Palestiniana si care au condus, in cele din urma, la incheierea unui alt tratat de pace, intre Israel si Iordania, tara ce a devenit apoi cel de-al doilea vecin al Israelului care a tinut sa-si normalizeze relatiile cu statul evreu, dupa istoricul pas initiat in acest sens de presedintele Egiptului, Anwar El-Sadat, in 1979. Pentru scurt timp, la mijlocul anilor '90, nici realizarea unui tratat de pace total, intre Israel si toate statele sale vecine, nu mai parea o imposibilitate. Erau vremurile primelor tatonari facute in directia sanselor convenirii unei intelegeri cu Siria, careia i-ar fi urmat in mod cert si un acord similar incheiat cu Libanul, date fiind atat influenta politica exercitata de Damasc asupra Beirutului, cat si ocupatia militara siriana din acea vreme.
Pacea cu Siria constituia pentru Israel un element-cheie din cadrul procesului securizarii frontierelor sale – in acest caz fiind vorba de cea nordica. In principiu, acest deziderat ar fi trebuit indeplinit, intrinsec, o data cu retragerea israeliana de pe Inaltimile Golan, considerat teritoriu sirian ocupat de statul evreu in timpul razboiului din 1967. Dar demersurile initiate in vederea incheierii unui acord s-au impotmolit in cele din urma din cauza neincrederii reciproce. Cat despre Inaltimile Golan, ocupate in 1967, Israelul si-a justificat operatiunea – ca si in cazul celorlalte teritorii – prin invocarea argumentului securitatii, teritoriul in cauza fiind situat pe un platou aflat la o anumita altitudine si care, daca ar fi ramas in mainile sirienilor, ar fi permis oricand trupelor Damascului incursiuni militare in interiorul Israelului. Dar argumentul invocat si-a pierdut considerabil din putere incepand cu 1981, dupa anexarea altor teritorii de catre Israel, transformate ulterior in colonii. Pe de alta parte, operatiunile israeliene din 1967 au fost determinate si de necesitatea mentinerii controlului total asupra Lacului Gennezareth (Marea Galileii) – o extrem de importanta si valoroasa sursa de apa la care Siria ar fi avut acces din momentul retragerii israeliene de pe Inaltimi. De altfel, pe parcursul negocierilor purtate in ultimul deceniu, Israelul a sustinut mereu ca frontierele international recunoscute sunt cele situate la cateva sute de metri distanta de malul aflat pe partea siriana.
Esecul inregistrat in ceea ce priveste incheierea unui acord privind Inaltimile Golan indica, de fapt, ca politica israeliana referitoare la Liban era una bazata pe strategia retragerii, demers despre care se spera ca, de facto, se va dovedi unul generator de pace. Din anul 2000, Israelul s-a retras complet din zona de sud a Libanului, iar recenta retragere din Fasia Gaza a reprezentat continuarea logica a acestei politici, concentrata eminamente asupra sporirii si imbunatatirii masurilor de securitate si de aparare a teritoriului israelian, protejat in cele din urma si de zidul construit in Cisiordania. In absenta unui acord de pace incheiat cu vecinii de la nord si in urma deteriorarii relatiilor cu Autoritatea Palestiniana, Israelul a optat apoi pentru solutia „teritorii contra pace”, aceasta solutie bazandu-se pe demersuri proprii, ramase unilaterale, si nicidecum pe un tratat ferm. De facto insa, demersul reprezenta anexarea unor teritorii situate dincolo de granitele stabilite in 1967, deoarece zidul de protectie ridicat nu a urmat cu strictete traseul frontierelor recunoscute international, departajarea datorata constructiei aducand cu sine includerea unor teritorii ocupate – din motive economice si de securitate, potrivit explicatiilor Israelului. Complexa si controversata chestiune a statutului Ierusalimului a ramas si ea nerezolvata, Israelul continuand sa insiste asupra dreptului mentinerii controlului deplin asupra orasului.
Dar atacurile cu rachete lansate din Gaza si din sudul Libanului, indreptate impotriva statului evreu, ridica semne de intrebare la adresa strategiei adoptate de Israel. Iar cum posibilitatea obtinerii unor progrese in cadrul procesului de pace din Orientul Mijlociu pare acum mai redusa ca oricand, rezultatul cel mai probabil al situatiei create va consta din reocuparea, de catre trupele israeliene, a teritoriilor evacuate nu demult.
