Ieri, Jacques Chirac a implinit 73 de ani. Este presedintele Frantei de zece ani si face politica de 30, iar la peste mai putin de un an si jumatate in Franta vor avea loc alegeri prezidentiale. Ce prilej mai bun sa ne intrebam asupra mostenirii acestui om politic?
Cu regret trebuie sa spunem ca Jacques Chirac nu lasa in urma nici un fel de mostenire politica notabila, nici pentru Franta, nici pentru Europa, nici pentru lume. Sterilitatea sa este – ca sa parafrazam un scriitor francez nascut pe langa Sibiu – infinita.
In Franta, dupa anii Mitterrand, Chirac a devenit presedinte in 1995 cu un program ambitios care promitea o serie de reforme economice si sociale spectaculoase, dar si un reviriment al dreptei franceze. Politic, Chirac nu a reusit decat sa propuna un prim-ministru corupt (Alain Juppe), sa dizolve Adunarea Nationala cu singurul rezultat ca a trebuit sa coabiteze cinci ani cu un premier socialist, Lionel Jospin, al carui unic merit este ca a reusit sa fie chiar mai sters decat Chirac si ca marele partid de centru-dreapta care ar fi trebuit sa fie UMP a ajuns terenul de bataie intre Dominique De Villepin si Nicolas Sarkozy. Pe acest fond, Jean-Marie Le Pen, liderul Frontului National (de extrema dreapta), a ajuns in 2002 in turul al doilea al prezidentialelor. Pe plan social e suficient sa amintim doua repere: 10% somaj si „banlieues”. Economic: crestere modesta, deficit bugetar in crestere, datorie de 2.000 de miliarde de euro.
In Europa, Jacques Chirac are un singur merit: a sustinut reunificarea continentului si extinderea Uniunii Europene cu fostele state comuniste. Dar, pe de alta parte, acesta era singurul curs rational acceptabil. In schimb, s-a agatat cu obstinatie de utopia „identitatii europene” si de ideea transformarii UE intr-o contrapondere la Statele Unite si la lumea anglo-saxona in genere in numele multilateralismului. Prima i-a explodat in fata cand chiar electoratul francez a respins proiectul Constitutiei Europene, a doua risca sa distruga conceptul de civilizatie occidentala fara sa aseze nimic in loc.
Si aceasta este cea mai mare deziluzie pe care o reprezinta Jacques Chirac. In afara de manipularea abila a structurilor politice si executive ale celei de-a V-a republici, Jacques Chirac nu a adus nici o idee noua in spatiul politic. Spre deosebire de efervescenta dezbaterii politice din Europa de Est a anilor '90, de cautarea febrila a lui Tony Blair de a refonda legitimitatea stangii dupa prabusirea comunismului sau de neobosita efervescenta politica americana, Franta ultimului deceniu nu a produs nimic notabil, cu exceptia lui Jose Bove.
Spre rusinea ei, Franta Luminilor si a drepturilor omului nu se mai arata capabila astazi de o inovatie politica majora, o idee care sa duca mai departe gandirea politica europeana. Franta, din nefericire, arata dupa chipul presedintelui ei: imbatranita si stearpa.
