De ce nu s-a mai jucat meciul secolului: PSD–Diaspora?

Pe marile ecrane şi pe afişe apărea meciul secolului dintre PSD şi Diaspora. Simplu, pentru că Diaspora nu avea suficien­ţi jucători. Şi a venit şi cu echipament obscen.

Organizatorul de competiţii nu avea de ales. Sigur că tribunele, pline cu suporteri bucureşteni, ar fi vrut să vadă în teren echipa celestă, despre care i s-a predicat, din înaltul Amvon al internetului, că ar fi cea mai bună. Fără ghete şi cu simbolurile trivialităţii pe piept nu puteau intra pe foaia de joc împotriva învinsului deja la puncte pe internet. Arbitrul n-ar fi dat fluierul de start. Şi pentru că investitorilor strategici, cei care au plătit spectacolul din Arenă, nu li se puteau da banii înapoi, intermediarul dintre casierie şi aceștia fiind de negăsit. Numărul din pădure nu suna. N-avea semnal. Păi ce, oamenii din Pădure au fost intermediarii jocului? Dar ce, nu ştiai?

Jandarmeria, în calitate de gazdă, avea informaţii că pe banca de rezervă a oaspeţilor s-ar afla agenţii-­torpilă. Care urmau să intre în joc în ultimele minute. Să dea lovitura finală. Să bată în prelungiri. Să rămână pe terenul gazdelor şi să nu mai plece. Aveau vulcanul pregătit să erupă. Dar de ce a făcut aşa greşeli copilăreşti antrenorul Diasporei? Doar el ştia interesul investitorilor strategici. Era român? Fireşte – cu buletin de Băneasa cu vilă şi ieşire la lac. N-ar fi fost credibil ca pe banca tehnică să fie un alogen.

În tribune erau reprezentanţi de la marile cluburi europene. Chiar mondiale. Stăpânii lor, pe yacht-uri, savurau cocktail-uri cu fructe stropite cu whisky. Fumau trabucuri. Aşteptau doar semnalul. Când să parieze pe prăbuşirea monedei în care au plătit spectacolul sau când să-l sune pe noul administrator – selectat dintre trădători – să ia baza sportivă. Stai că nu înţeleg. Ia-mă uşor! Discuţia se purta dilematic în capul meu între idealist şi raţional.

Din surse deschise, aflasem şi eu că investitorii clubului care nu există nu erau interesaţi de transferuri de jucători. Tatuaţi şi malaci, chelneri sau brutari, cu creiere mici, au şi ei duzini. Îi ţin prin ligile inferioare. Gata să-i trimită la luptă când au nevoie de înfrângeri în victorii. Păi cum aşa? Investesc bani în înfrângeri? Da. Câştigurile se întorc din Singapore, de la pariuri, înzecit.

Discuţia este din ce în ce mai tensionată.

Păi şi investitorii? Ei ce urmăreau din meciul secolului, trâmbiţat şi proiectat pe ecrane-gigant?

Oamenii cu bani nu au sentimente. Doar interese. Li se fâlfâie de jucători. Azi sunt unii, mâine vin alţii. Fabrica de vise are motoarele încinse.

Păi cum aşa? Fabrica de vise e un concept esoteric. Nu e nici masonerie, nici cult religios. În epoca integrării lui Bakunin în absolutul corporatist, tribunele n-au de ce să afle cum se produce speranţa în laborator?

Păi şi speranţa bagă gol? Păi sigur că da. Un gol imens. Dar de ce speranţa se îmbracă în zoaie şi e plină de fecale şi de penisuri printre vocale? Păi marii investitori strategici au decis, fie pe Fifth Avenue, fie pe Lomonosov, ce mai contează că Alexander Platz a căzut la tranzacţia dintre Est şi Vest, că pe ei îi interesează să ia arena gratis. Banul se ­rostogoleşte din Irkuțk pe Bursa londoneză, fără flick-­flack-urile regulamentelor de joc.

Dacă trăia cel mai mare actor al neamului, care a rămas doar cu arena în proprietate, ar fi zis ironic: „Aşa-i în tenis“.

Păi şi ce să facă ei cu arena hârbuită de dat la fier vechi? Meştere, de ce te faci că nu înţelegi?

Raţionalul, deloc tras la şpiţ, dar cu jambierele trase, şade pe terasa de la Pescarul şi numără coloanele de idioţi utili care merg la marele meci. Ştia că speran­ţa, camuflată în ţoale de Diaspora, nu putea intra în teren. N-avea cei 11 jucători cu ­legitimaţii.

Păi de ce fabrica de vise este interesată să vândă speran­ţa în cornete din foi de ziar în loc de seminţe? Întreabă idealistul.

Văd că deloc nu pricepi. Investitorii n-au cum să vină cu stranierii. Cu tatuaţii necreştini din competiţiile globalismului mondial. Ar fi bătut la ochi.

Malefici din fire, s-au gândit că scot profit şi din meciul al doilea. Chiar dacă n-au putut introduce în teren agenţii-torpilă! Banul are răbdare, aşa cum stupul poate ţine mierea departe de urs.

Urşii sau vulturii au chipie germane? Ce tot întrebi? Acţionarii Diasporei scot tamburinele speranţelor la vânzare. Pe ei îi interesează doar stadionul?

Eşti culmea, ce să facă ei, bogaţii lumii, cu fiarele ­vechi şi cu barele ruginite? Devii şi tu spălat pe creier? Întreabă raţionalul din mine, continuând: Ei ştiu că stadionul e pe un munte de resurse minerale. Nu vor să dea nimic nici pe fiarele ­vechi. Să nu bată la ochi! E mai ieftin de organizat meciul secolului între competitorii găsiţi în piaţă. Dau lovitura pe burse. Îşi trag şi profit. Doar n-o să le plătească fraierilor taxe şi impozite anuale.

Când nu pot să cucerească Africa, din cauza pădurilor ecuatoriale, investitorii, porecliţi parteneri strategici, infiltrează printre triburi societate în civil. E mai ieftin de cucerit o lume săracă, în plin balamuc, decât un proprietar, cu analizele de sol la zi, cu mercurialul burselor pe pereţi, şi bogat pe deasupra.

Bă, eşti nebun? De ce să trimiţi yankeii într-un nou Vietnam când poţi activa cârtiţele locale? Aşa gândesc investitorii strategici. Lumea, de aceea, le spune Cuceritorii. Indiferent de echipe, ei au tribune pline. Ştiu cum să vândă speranţa. Când matrozii sunt beţi de furie şi nu ştiu că Diavolul s-a legat de catarg, trag brusc de cârmă. Un învins lăcrimează la un strop de gaz. Învingătorii, nici la un trilion de metri cubi. Asta-i diferenţa. Între Imperiu şi iobăgie.

Până ca lumea să înţeleagă ce-i sub stratul rulat de verde mai trec batalioane de idioţi utili. Investitorii cu bani – reţine! – au timp. De aia vând iluzii. Triburile ­trebuie să ardă într-un foc perpetuu. Cheamă într-o noapte apărătorul tigrului de platan şi rad tot într-o noapte. Mina din subsol e enteresul. Învingătorii – reţine!, istoria ne învaţă – nu împart niciodată nimic cu învinşii.