Tevatura dibuirii romanului adecvat pentru cabinetul presedintelui CE, Barroso, a probat, pana la urma, doar superficialitatea acceptantei romanesti a normelor UE. Procesul in sine ar fi decurs mult mai lin, daca tara dispunea de politicieni proeminenti deja recunoscuti pentru eforturile lor de promovare a cauzei europene. Dar Romania inca mai trebuie sa suscite aparitia unui asemenea „Mister Europe”, comparabil unui Felipe Gonzales al Spaniei, Mario Soares al Portugaliei sau Garret Fitzgerald al Irlandei – personalitati care s-au bucurat toate de suficienta credibilitate la Bruxelles pentru a putea inclina balanta conditiilor de aderare in favoarea tarii lor, intensificand totodata elanul electoral in vederea unui viitor democratic european.
Aidoma magilor biblici, reprezentantii grupurilor politice din cadrul PE luau calea Romaniei in cautarea unor parteneri veridici. Tot ce au gasit a fost cate un Irod autohton. In final, Barroso a ajuns la concluzia ca se poate increde mai degraba intr-un reprezentant provenit din esichierul secund al politicii romanesti, dar care in decursul anilor de negocieri convinsese Bruxelles-ul macar asupra predictibilitatii sale. Insa pana si selectionarea lui Leonard Orban a necesitat un lobby solid facut de eurosocialistii stimulati de Adrian Severin, survenind abia dupa interventia lui Liviu Turcu, un defector al Securitatii, ce a provocat in final prabusirea candidaturii lui Vosganian. Cand va fi scrisa istoria aderarii tarii la UE, va deveni limpede ca in toti acesti ani regula jocului romanesc s-a bazat preponderent pe activitati de lobby si manipulare, retelele autohtone urmarind, fiecare in parte, varii si bine definite scopuri, nicidecum obligatoriu dedicate aderarii unei tari cu adevarat libere, prospere si impacate.
Din punct de vedere politic, nici unul din personajele de vaza implicate in procesul aderarii nu pare a fi profitat major de pe urma evenimentului. Lui Adrian Nastase i se aduc grave acuze de coruptie, imposibil de lansat daca Romania nu ar fi ajuns atat de departe pe drumul ei european. Succesorul sau, Calin Popescu Tariceanu, s-a grabit sa revendice o buna parte din meritele istoricului moment 2007, moment ce pare asigurat mai degraba de o serie intreaga de coincidente. L-a promovat pe Vosganian fara a fi elucidat in vreun fel rolul unui comisar european, axandu-se exclusiv pe trocuri de functii si pozitii pentru a-si conduce guvernul, in pas impleticit, spre 2007. Stangacia si lipsa sa de tact au asigurat Romaniei – a saptea tara ca populatie in UE – portofoliul cel mai insignifiant din cadrul echipei Barroso.
Cui ii va reveni, cu ocazia anticipatelor pomenite tot mai des, menirea avansarii unui mesaj eminamente european? Populistii vor incerca sa exploateze la maximum nemultumirea publica, inerenta pretului imens platit pentru admiterea in clubul european. Retorica promoscovita a lui Cozmin Gusa va fi, desigur, mai subtila decat cea a lui Becali, avand in vedere retinerea si suspiciunea electoratului fata de purtatorii peschesurilor Kremlinului, fie ele cat de tentante gen furnizarea de gaz la un pret mult redus.
Cat timp relatia sentimentala infiripata intre Romania si UE aduce mai degraba a aventura ieftina, de o noapte, in urma careia protagonistii se trezesc a doua zi in acelasi pat intrebandu-se tacit cum de au ajuns intr-o asemenea situatie, va exista si spatiu suficient pentru acele voci populiste ce vor proba exclusiv lipsa de entuziasm a partenerului roman fata de Europa.
