Coboram pe Valea Cosustei printre doua siruri de dealuri tocite de care satele se agata ca niste cuiburi de randunele sub streasinile caselor. Raul serpuieste domol in vadul lui, cand mai larg, cand mai ingust, ocolind cateva foste branisti de fagete pentru a scapa intr-un zavoi de anini si putine salcii de unde zaresti usor pe culme o suma de conace. In zorii zilei de sfarsit de octombrie, cerul este inca transparent si asezarile din departare par foarte aproape incat crezi ca n-ai da pana la ele decat o fuga buna.
Poteca se strecoara greoi, mereu pe langa apa, lipindu-se bine de coaste, unde nu zaresti decat urma piciorului omenesc, a copitelor dobitoacelor si a unor salbaticiuni care inca nu lipsesc prin partea locului. Inaintam prin tainica liniste a zavoiului, pe dupa grumaji de muncele, pe sub poala de codru crescut pe starminisuri si, intr-un tarziu, asteptam rasplata fortarilor: pasim, dinspre apus, in hotarul Ilovatului, localitatea inconjurata in decursul istoriei sale de o aura legendara densa, dar si misterioasa… In asezare poti intra venind dinspre miazazi, prin Craguiesti, pe un drum sinuos care te poarta pana in varful dealului Berindei si de aici pana la locul numit „Cutui”, unde iti tragi oleaca suflarea spre a admira culmea Tamasului si, mai ales, masivul paduros in desisul caruia ai senzatia ca te afli intr-o noapte vesnica. Dupa o scurta cotitura, drumul se angajeaza neted si, dintr-o data, pare sa se infunde intr-un fel de piata, mai mult lunga decat lata, strajuita de unele cladiri vechi, dar curate si cu o frumoasa arhitectura, asezate de mult – cand nu se stia de planuri de sistematizare – intr-o perfecta simetrie fata de fantana din mijlocul micului perimetru. Ilovat ar insemna in slavona „izvoare de apa”, nu putine prin partea locului, a caror puritate a fost parca transferata si in sufletele oamenilor pe ale caror chipuri uscate e intiparita o rabdare sfanta. Daca te dai in vorba cu ei, dusi pe ganduri, cu privirea parca pierduta in trecutul neamului lor, iti raspund scurt si silnic…
Vremuri si oameni
Astazi, Ilovatul nu-ti mai ofera privelistea de odinioara de care, cu mandrie, localnicii nu uita sa-ti aminteasca. „Zavoiul de o rara frumusete Ð spune profesorul Nicolae Prundeanu Ð a fost defrisat lasand locul goliciunii de acum preferate din „ratiuni economice”. Pentru acest zavoi, proprietarul, Rix de Glucneck, s-a judecat cu locuitorii satului timp de 30 de ani pana la cumpararea mosiei, in 1909, de catre Enache Ioanid pentru fiul sau Tilica, care, stabilindu-si definitiv resedinta la Ilovat, a cazut la intelegere cu satenii lasandu-le terenul in disputa, in afara de o mica suprafata”. Ilovicenii au venit aici de aiurea si au ramas pentru totdeauna pentru ca aceia care au stapanit in timp mosia au fost oameni cu un deosebit spirit gospodaresc si respect pentru munca altora, dar si de o rara bunatate.
Localnicii spun ca boierul Filiseanu, cand a venit la Ilovat, a purces intai la defrisarea intinselor maracinisuri care se aflau in manoasa lunca, intre conac si moara pe apa. Tot el este cel care a inaltat casa boiereasca din zid de piatra prevazuta cu multe camere. La subsolul ei Ð atunci, ca si acum Ð este o pivnita mai mult lunga, relativ adanca, care are in partea de rasarit o nisa cu o usa de fier, foarte bine mascata si incuiata tot timpul. De aici incepe un tunel ingust, nu prea inalt, lung de mai bine de 100 de metri, care iese intre niste nuci batrani si desi. Era locul de retragere la adapost a locuitorilor in vreme de restriste.
Locul a fost in mai multe randuri vizitat dupa 1950 de catre cautatorii de comori. Conacul a fost amplasat in mijlocul unui teren de circa sase hectare – imprejmuit de stabori de stejar, lati de o palma si inalti de aproape doi metri – unde se mai aflau grajduri, patule, magazii si alte anexe gospodaresti. Casa boiereasca a fost reparata de catre Tilica Ioanid Ð fost deputat de Mehedinti si ministru Ð si se afla si astazi in stare buna in mijlocul unui parc foarte frumos, infiintat de acelasi generos proprietar.
Despre primul stapan al mosiei, un anume Bradescu, se stiu putine lucruri. El a vandut mosia lui Nicolae Glogoveanu, care l-a imputernicit ca administrator pe Tudor Vladimirescu. Pe timpul lui s-a facut aici crescatoria de porci, vaci si cai, care erau vanduti la Viena si Budapesta. Masinca, fiica Glogoveanului, s-a casatorit cu Filiseanu si a primit ca zestre mosia Ilovatului. Maria, fata lor, s-a maritat cu un anume Manu care a innebunit, a fost dus la Viena, unde a si murit. Ramasa vaduva, Maria s-a recasatorit cu baronul austriac Ð fost diplomat Ð Rix de Glucneck cu care a avut doi fii gemeni. De atunci a inceput arendarea mosiei pana in 1909 cand a devenit proprietatea lui Tilica Ioanid, mort in 1940 la varsta de 57 de ani. El a adus locul la inflorirea nemaiintalnita ale carei urme se mai vad si azi…
Generozitatea binefacatorului
Mosia a ramas in proprietatea Elenei Ioanid si, potrivit documentelor, ea cuprindea, inainte de nationalizarea socialista, in afara de conac, si una dintre cele mai renumite ferme-model din tara – cu profil horticol si zootehnic, 2200 hectare de padure (potrivit dosarului 23/1941, fila 113 de la Arhivele Statului Mehedinti), la care se adaugau 200 hectare teren arabil, 40 hectare livezi si alte cateva zeci de hectare de pasuni. Aici, la conac, au poposit oameni mari ai vremii, intre care Nicolae Iorga, Ion Minulescu, inegalabilul Pastorel, Ion Pillat, pictorul Ressu.
Infatisarea de astazi a Ilovatului poarta de aproape un secol pecetea spiritului de modernizare a vietii la tara al lui Tilica Ioanid, care, impreuna cu satenii sai, a daramat si reconstruit biserica din localitate. Batranii satului spun ca a fost de o bunatate dezarmanta ajutandu-i pe cei nevoiasi cu cereale, lemne, lana, dar si cu animale de prasila. Tinerii casatoriti primeau de la Tilica Ioanid teren pentru a-si incropi o gospodarie Ð dar si pentru lucru in camp Ð, precum si ajutor material sa o ridice.
Copiii erau incurajati sa invete macar cativa ani la scoala din sat, una dintre cele mai mari si mai moderne in acel timp din Oltenia. Drept multumire pentru tot binele pe care l-a facut, autoritatile comuniste i-au terfelit memoria – spre dispretul ilovicenilor – in anul 1988. Atunci, in miez de noapte, o hoarda de securisti si militieni a deschis cavoul familiei din deal, convinsi ca vor gasi acolo o comoara. Chiar si un sicriu din aur. Metal din care binefacatorul nu-si pusese nici macar un dinte.
Pe fiul lui Ioanid, orfan la o varsta frageda, satenii l-au iubit mult si acum amintindu-si cu respect de „conasu' Bebe”. „Era un baiat istet, foarte cumsecade, cu mult calm si un bun vanator Ð afirma taranii. N-a existat un om din sat sa-i ceara ceva si sa-l refuze…” Destinul lui a fost insa asemanator cu al multora din vita nobila a neamului romanesc. A infundat vreme de mai bine de 12 ani puscariile comuniste, iar, dupa evadarea din inchisoarea de la Cavnic, taranii din Ilovat n-au mai stiut nimic despre el…
Intr-un tarziu, i-au auzit vocea la Europa Libera imbarbatandu-i ani in sir sa nu-si piarda speranta ca intr-o zi vor fi iar liberi si vor trai mai bine si acolo, in valea Cosustei… Dorinta care la Ilovat isi tot amana implinirea.
Dorinta conasului Bebe
Din bogatul inventar consemnat in procesul-verbal din martie 1949, cand a fost nationalizata si mosia familiei Ioanid, au disparut multe. Nimeni din localitate nu-si mai aminteste astazi prin casele caror trepadusi rosii or fi ajuns voluminoasa biblioteca, mobilierul de epoca, multele tablouri ori obiectele personale ale proprietarilor. Profesorul Gheorghe Barneanu, caruia, inainte de a muri la Munchen, Ioan Ioanid i-a lasat mostenire conacul si terenurile agricole si forestiere de la Ilovat, ne-a precizat: „Conasu' Bebe, la nastere, in anul 1926, a primit in dar de la tatal sau o icoana din aur. La nationalizare si-a pierdut urma. Proprietarul mi-a spus ca si-a insusit-o un localnic de la care prin 1990 au cumparat-o doi borfasi pentru 2000 de marci. Ei s-au dus la Munchen si i-au oferit-o spre cumparare, adevaratului proprietar, contra sumei de 25.000 marci”.
Dupa revolutie, la mosia Ioanid au inceput sa ravneasca potentatii zilei. Asa se face ca la insistentele solicitari de retrocedare ale proprietarului legitim, invartitii i-au raspuns prin… concesionarea terenului arabil unor samsari. Singura institutie a statului care s-a conformat legii a fost Directia Silvica Mehedinti, indreptand raptul comunist prin retrocedarea celor 2.200 ha de padure.
Intr-un tarziu a primit si o parte din terenul arabil si doar 10 hectare cu pruni din renumita livada, precum si sediul paraginit al fermei. Pentru casa boiereasca si anexele ei a inceput din 1996 un lung sir de procese. Acesta s-a sfarsit prin hotararea CSJ care a dispus definitiv si irevocabil punerea in drepturi a mostenitorului testamentar.
„Am auzit si eu ca a castigat conacul Ð ne-a precizat Georgeta Aprotosoaie, directorul Directiei pentru Protectia Copilului si Asistenta Sociala Mehedinti Ð, dar vom vedea…” Adica legea si hotararile instantelor de judecata inca se targuiesc in Mehedinti. Precizam ca din anul 1964 in casa boiereasca fiinteaza un azil de batrani, despre care profesorul Barneanu afirma ca nu-i va schimba destinatia. Pentru ca „asa ca dorit conasu' Bebe din Ilovat inainte de deces”. De la Constantin Sarbulescu, presedintele Consiliului Judetean, am aflat insa ca in intentia institutiei pe care o conduce se afla cumpararea imobilului, lucru pe care nu-l confirma proprietarul lui. Care sustine ca „nimic nu-i de vanzare din mosia Ioanid”. Afirmatia presedintelui Sarbulescu, cum ca institutia sa se afla in tratative cu o fundatie care si-a manifestat dorinta sa cumpere conacul spre a-l dona apoi Consiliului Judetean, arunca iar in ceata problema litigiului intins pe durata unui deceniu.
Ilovicenii cred cu tarie ca vor trece si peste imensele rele de astazi, efect al otravurilor comuniste inca nemistuite si se vor intoarce curand la acel echilibru moral din care vin faptele care asigura, intaresc si inalta, ca odinioara, si Ilovatul.
Dupa ce privim cu durere curtea boiereasca si cele cateva cladiri coscogite, eu mai amintesc de administratia celebrei ferme-model, o intrebare ne da tarcoale: cand se vor osteni dirigintii asezarii din valea Cosustei, dar si ai Mehedintului sa agate macar o placa care sa aminteasca de cei ce le-au stapanit si le-au dat stralucire, ale caror vrednice fapte merita intreaga recunostinta a urmasilor? Nicidecum blasfemia unor impostori…
