Divinitatile s-au suparat adesea pe oameni din cauza nevredniciei, rautatii acestora. Zeus al grecilor facea ca rugile ca o cersetorie sa nu ajunga la el, iar Dumnezeul iudaic isi certa cu asprime „poporul ales” Israel, prin gura proorocilor. Faptele netrebnice, evlavia fatarnica si alte metehne il faceau pe Dumnezeu sa se ingretoseze de jertfele, de rugaciunile lor, dupa cum le spune prin gura proorocului Isaia: „Ce-mi foloseste multimea jertfelor voastre? zice Domnul. M-am saturat de arderile de tot cu berbeci si de grasimea viteilor grasi si nu mai vreau sange de tauri, de miei si de tapi! (…) Nu mai aduceti daruri zadarnice! Tamaierile Imi sunt dezgustatoare; lunile noi, zilele de odihna si adunarile de sarbatori nu le mai pot suferi. Insasi praznuirea voastra e o nelegiuire! (…) Cand ridicati mainile voastre catre Mine, Eu imi intorc ochii aiurea, si cand inmultiti rugaciunile voastre, imi astup urechile”. (Isaia, cap. I. v.11-15).
Citind aceste versete, ma gandeam: Dumnezeule, parca ne-ai vorbi noua, celor de azi, la care inchinarea e doar un ritual de vazul lumii, ca un spectacol, insotit de siroaie de vorbe, rostite mai ales de catre evlaviosii fatarnici, incat ai toata indreptatirea sa Te zavorasti in cer si sa Te porti cu noi ca in aceasta strofa dintr-un „Psalm” de Arghezi: Incerc de-o viata lunga, sa stam un ceas la sfat,/Si te-ai ascuns de mine de cum m-am aratat./Oriunde-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi/Dar numai de belciuge, de lacate si drugi. Intr-adevar, prin fapte nevrednice, prin fatarnicie si rautati de multe feluri, il facem pe Dumnezeu sa-si zavorasca portile Cerului, incat nu mai ajungem la El nici macar cu un cuvant, nici macar cu o privire.
