Am avut si noi in a doua jumatate a anului trecut sau in ultimul trimestru – nu mai stiu exact – un scandal cultural religios legat de punerea in scena a piesei Alinei Mungiu, Evanghelistii. Piesa era cunoscuta cam de la mijlocul anilor '90 si atunci, din cate imi amintesc, nu a starnit atata indignare. Evident, unul e textul dramatic si alta este punerea in scena. Una e cand citesti si alta e cand vezi. Poate ca a contat in pretuirea si dispretuirea piesei si contextul antitraditional la care au contribuit romane importante din Apus traduse si la noi, ca Evanghelia lui Christos a lui Saramago si mai nou best-seller-ul, Codul lui Da Vinci. De asemenea pe plan intern nu trebuie uitat romanul lui Alexandru Ecovoiu, Sigma.
Piesa a fost tratata cu maxima severitate de aparatorii bisericii si de mai toti cei care nu-si permit sa faca din numele Domnului tot ce le trece prin cap. In revista Rost a aparut de curand un articol foarte dur semnat de Razvan Codrescu pe aceeasi tema. Cred, totusi, ca aceste atacuri nu-si ating deloc scopul. Din ce motiv? Din acela ca daca tu cel indignat, care te consideri drept, vari pumnul in gura Alinei Mungiu, la randul tau risti sa-ti fie varat alt pumn in gura si tot asa. Din pumn in pumn se duce dracului democratia si toate avantajele ei.
Buba e in alta parte. Atacata, Alina Mungiu, logic, s-a aparat. Inteligenta, nu a pregetat sa aduca in apararea ei doua repere supreme pentru a dovedi ca nu e singura si ca la urma-urmei libertatea de gandire si de creatie e bunul nostru suprem. Astfel s-a dus departe pana la Cioran si Dostoievski, primul pentru tot ce a scris despre Apostolul Pavel, daca nu ma insel in Tentation d'exister, iar al doilea in legatura cu modelul christic din Idiotul. Cu alte cuvinte, de ce acestia sunt admisi sa interpreteze Traditia cum vor si ea nu? Aici sta intreaga miza. Nu putem sa ramanem in niste date fixe, dar, cand o luam de capul nostru, apoi ne asumam niste riscuri grozave. Pana la urma aceasta este chiar creatia. Daca ai vocatia negarii, deci a blasfemiei, impinge lucrurile pana la capat. Imposibil ca negand, ca intunecand intunericul cum spunea Nichita Stanescu, sa nu vezi pana la urma putina lumina. Cand blasfemiezi prigonesti o anumita idee, dar insusi prigonitorul ajunge salvat. Cam asa ceva ar trebui sa se intample cu toti autorii care, plecand de la o tema mare, cautand originalitatea cu orice pret, ajung s-o foarfece, s-o distorsioneze, s-o rastalmaceasca. Este Idiotul lui Dostoievski un model verosimil pentru Hristos? Este. De ce? Fiindca romancierul in sufletul sau si-a asumat toate pacatele lumii si intr-un personaj semiepileptic a pus miza redemptiunii. Faptul ca Miskin e bolnav nu anuleaza cu nimic misiunea sa christica. In bratele sale slabe il duce pe diavol, cum ar duce un copil. Cu Cioran lucrurile stau ceva mai complicat. L-a detestat pe Pavel si a scris pagini abominabile. Facea acesta fiind oripilat de ce credea el ca este imperialism crestin, opus „sfinteniei” Antichitatii tarzii. Nu cred insa ca l-ar fi coborat pe apostol la nivelul unui ucigas ordinar ca in cazul piesei de fata, minimalizand si transformand uriasul scenariu divino-uman al patimirii si rascumpararii intr-o afacere obscura de competenta… Parchetului. Asadar, nu blasfemia e grava, ci minimalizarea. Il scuip pe Domnul fiindca, bietul de el, scuipat a fost si in timpul vietii si asta a si vrut, scuipatii nostri, ca din orduri sa izvorasca plansul mantuitor. Dar nu-l micsorez. Asta-i problema.
