De multe ne ingrijim, pentru multe ostenim, dar, adesea, ne pierdem drumul propriu: rostul vietii noastre.
E adevarat, nu putem vietui fara cele trebuincioase traiului de fiecare zi, insa, cautandu-le numai pe acestea, coboram fiinta noastra in lumea zoologica, ne lasam robiti de poftele nesatule ale trupului, de dobandirea numai a celor ce se trec, se vestejesc (ca averea, de pilda), de slava desarta pe care si-o doresc cei marunti la suflet etc. Bunul de pret al omului este rostul lui pe lume (si, datorita acestuia, credinciosii oricarei religii isi pot pregati si loc frumos, cu verdeata, in ceruri).
M-am gandit la cele ce am scris mai sus citind o poezie a lui Puskin: „Viata fara rost, zadarnic dar,/Pentru ce mi-ai fost tu harazita? Da, viata fara rost e un dar zadarnic primit de la zei sau, prin nastere, de la parinti! Si ajungem, cum spune mai departe Puskin in versurile sale, intr-o stare atat de trista: N-am un rost, o tinta cel putin, /Inima si mintea – o pustie,/Si ma sfasie, cu tristu-i chin/Monotona vietii galagie (trad. Virgil Teodorescu). Neavand un rost, un drum al nostru in viata, devenim insi de turma (cum spune Seneca), ne pierdem in harmalaia zgomotoasa a societatii. (Recititi versurile transcrise mai sus, ale lui Puskin, si, daca aveti timp, reflectati macar un minut la ele.)
