Istoria preluarii puterii de catre national-socialisti poate fi scrisa ca o istorie de intrigi si faradelegi. In aceasta interpretare, Adolf Hitler, seful unui partid slabit si aflat in regres de neoprit, „este adus la putere” prin stratagema fostului cancelar al Reichului, von Papen, in interesul agrarienilor amenintati cu scandalul ajutorului rasaritean, prin amenintari la adresa fiului presedintelui Reichului, von Hinderburg, sau prin interventia cercurilor industriei grele. Hitler isi consolideaza aceasta putere arestandu-si adversarii politici si, in cele din urma, incendiind cladirea Reichstagului, pentru a obtine pentru sine si pentru partenerii de coalitie majoritatea in alegerile parlamentare, desfasurate la 5 martie. Pe aceasta linie, un mare rol joaca discutiile ce au avut loc in casa bancherului von Schroder din Koln sau la vila Dahlem a sotilor von Ribbentrop, precum si persoane precum Werner von Alvensleben, in timp ce numele lui Ernst Th’lmann de obicei nu apare, cum se intampla si in cele mai multe dintre memoriile contemporanilor.
Daca insa istoricul se retrage intr-un punct cat mai indepartat posibil fata de acest unghi mult prea ingust de vedere, atunci rezulta o cu totul alta imagine. De la alegerile pentru Reichstag din 31 iulie 1932, dupa o ascensiune fara precedent in istoria partidelor germane, NSDAP, cu 230 de mandate si cu aproape 38% din voturi castigate, devenise de departe cel mai puternic partid. In sistemul parlamentar, daca un partid este considerabil mai puternic decat celelalte, atunci impotriva acestuia se poate forma o coalitie a tuturor sau aproape a tuturor celorlalte partide. Aceasta nu corespunde esentei sistemului si este dificil sa reziste pe termen lung, dar poate fi o varianta atunci cand este vorba despre un partid anticonstitutional. In acest caz, cea mai importanta sarcina trebuie sa fie aceea de a proteja majoritatea poporului de o minoritate a maselor, care, probabil, este influentata de convingeri deosebit de puternice si dispune de o mare cantitate de energie. Daca totusi majoritatea nu este in stare sa formeze o asemenea coalitie, atunci conducerii statului, in calitate de custode al majoritatii poporului, ii raman numai doua posibilitati: lupta deschisa cu acest mare partid sau incercarea de a-l slabi in mod decisiv ori poate de a-l scinda.
Lupta deschisa se naste in mod inevitabil, daca partidul iese pe strazi si incita la rasturnarea guvernului. Asa se intamplase la trecerea dintre anii 1918 si 1919, cand Consiliul Delegatilor Poporului a trebuit sa se impuna, cu forta armelor, impotriva minoritatii, extrem de puternica in capitala, care voia sa impiedice alegerile pentru Adunarea Nationala, ce urma sa elaboreze constitutia tarii. National-socialistii au amenintat nu de putine ori cu preluarea puterii prin forta, insa nu si-au transpus amenintarea in fapte, elaborandu-si tactica in limitele legalitatii. Astfel, la 13 august 1932, presedintele Reichului, von Hindenburg, a refuzat sa incredinteze sefului celui mai puternic partid conducerea guvernului, pe care Hitler ar fi avut dreptul, fara indoiala, s-o revendice, daca, potrivit variantei oficiale, n-ar fi pretins intreaga putere. El insusi a negat ca ar fi ridicat o asemenea pretentie; insa nu ceruse Alfred Rosenberg oare, inca de la 1 iunie, in Volkischer Beobachter, in mod raspicat, „toata puterea pentru Adolf Hitler”, iar toate mitingurile partidului nu erau oare animate de puternice atacuri impotriva sistemului?
„Ingraditul” Hitler
Asadar, lupta putea fi dusa numai ca apel catre popor, si, intr-adevar, la alegerile pentru Reichstag din noiembrie 1932, national-socialistii au pierdut nu mai putin de doua milioane de voturi. Dar, cu 196 de mandate, acestia erau, de departe, cel mai puternic partid. Cancelarul Reichului, von Papen, pleda acum pentru o noua dizolvare a Reichstagului si pentru un guvern suprapartinic al dictaturii nationale, care, bineinteles, a gasit numai un sprijin redus printre alegatori. Hindenburg a ezitat totusi sa aleaga aceasta cale, de teama declansarii unui razboi civil. In aceste conditii, el a incredintat conducerea guvernului ministrului apararii de atunci, von Schleicher, care parea capabil sa propuna o solutie pasnica, anume scindarea NSDAP cu ajutorul celui de-al doilea om din partid, Gregor Strasse, si formarea unei noi coalitii, cu sprijinul sindicatelor.
In urma reactiilor lui Hitler si ale Partidului Social-Democrat, acest plan a esuat insa dupa numai cateva saptamani, moment in care nu a mai existat o a treia solutie; Hitler trebuia sa primeasca mandatul, in masura in care aducea dovada ca nu incerca sa obtina intreaga putere, ci se multumea, asadar, sa fie cancelarul unui cabinet in care adeptii sai formau numai o minoritate si in care el insusi era pus sub tutela, printr-o dispozitie cu totul neobisnuita, ce prevedea ca avea voie sa se adreseze presedintelui Reichului numai in prezenta vicecancelarului von Papen. Daca ceva nu a fost in regula la formarea acestui guvern, atunci a fost vorba despre o ilegalitate sau, cel putin, despre o iregularitate indreptata impotriva lui Hitler: imblanzitul sau ingraditul Hitler era socotit a fi solutia obligatorie a unei crize fara precent!
E de presupus ca prima interpretare este legata prea mult de o viziune superficiala si de impulsul moralist al condamnarii unor anumite persoane sau grupuri. Fara indoiala ca cealalta interpretare are un caracter prea determinist si distantat. Este insa evident ca situatia din Germania era deosebit de dificila. Chiar potrivit statisticilor oficiale, existau peste sase milioane de someri, nevoiti in mare parte sa traiasca din micile ajutoare primite prin organizatiile de asistenta publica. Chiar daca Statele Unite ale Americii fusesera si mai grav afectate de criza economica mondiala, acolo nu existau partide anticonstitutionale, desi critica sistemului capitalist era din ce in ce mai puternica, in special din partea intelectualilor de pe coasta de rasarit.
In Germania nu actiona insa numai anticonstitutionalul Partid National-Socialist, care isi indrepta propaganda, in primul rand, impotriva parlamentarismului de la Weimar si a sistemului instaurat prin Tratatul de la Versailles, ci alaturi de acesta si inca dinaintea lui, actiona Partidul Comunist, care dorea sa darame total capitalismul si, ca sectie a Internationalei comuniste, sa instaureze dictatura proletariatului, dupa exemplul revolutiei ruse, printr-o revolta armata. Acest partid era singurul care in cele patru scrutine pentru Reichstag, incepand din 1928, inregistrase permanent cresteri, astfel incat, de la 54 de mandate detinute in mai 1928, ajunsese la 100 de mandate in noiembrie 1932. Este adevarat ca existau voci care afirmau ca Partidul Comunist German era preponderent un partid de protest al somerilor si ca amenintarile sale obisnuite nu ar fi altceva decat retorica revolutionara, rezultata tocmai din sentimentul neputintei. Atunci de ce sa nu fi considerat avertismentele lui Hitler de pana la 30 ianuarie, cum ca va distruge marxismul si chiar celelalte partide, drept afirmatii propagandistice sau instigatoare?
Hugenberg si Papen pareau a avea motive intemeiate sa creada ca Hitler va da rapid dovada de ratiune si de luciditate, intr-un cabinet in care, in afara de el, se mai aflau numai alti doi national-socialisti si in care cele mai importante pozitii – Ministerul de Externe si Ministerul Apararii – erau detinute direct de catre presedintele Reichului. Ei nu tinusera insa cont de entuziasmul si de manifestarile de bucurie declansate in intreaga Germanie la aflarea vestii despre numirea lui Hitler. Niciodata, nici un alt cabinet din perioada Republicii de la Weimar nu fusese salutat si ovationat de mari mase populare. Acum insa, chiar in oraselele celei mai indepartate provincii, s-au pus in miscare marsuri cu torte, asistate de numerosi spectatori entuziasti, coloane uriase indreptate catre Berlin, fara sa aiba nevoie de protectia politiei, inconjurate doar de simpatia spectatorilor, si au trecut cu tortele prin Poarta Brandenburg, in uniforme si intr-o ordine militara, spre sediile presedintelui si al noului cancelar al Reichului. Acest mars cu torte a devenit curand o legenda si o tema preferata pentru literatura si cinematografie, dar pe cat de organizata si apoi de stilizata a fost, pe atat de mult dezvaluie descrierile contemporanilor national-socialisti din spontaneitatea, atmosfera si opiniile ce au inconjurat seara de 30 ianuarie.
Nu se spunea: "Hitler a devenit cancelar al Reichului!"; se spunea numai: "Hitler!". Se spunea asta pe strada, om catre om, in fata magazinelor, la tejghea, se striga la metrou, in autobuz. Ca o scanteie electrica, vorba aceasta sarea de la om la om, aprindea un intreg oras, aprindea milioane de inimi… Era ca in anul 1914, cand batea inima unui intreg popor… "Alarma!"
Se propaga din strada in strada. Detasamentele SA si cele SS se napustesc in sediile lor. Castile de otel se aduna: mars cu torte… A durat patru ore. Noi cohorte, mereu noi cohorte… Acum si prima casca de otel in cenusiu: fata frontului german… Nu o spuneau, dar o stiau cu totii; ceea ce traiau in aceasta noapte fierbinte era ridicarea natiunii, era contrarevolutia, era polita pentru ziua de 9 noiembrie”.
30 ianuarie inceputul sfarsitului
Ziua de 30 ianuarie a fost simtita cu adevarat, inainte de toate, ca zi a desteptarii nationale, ca raspuns la umilinta prabusirii din 1918 – poate nu de catre toti germanii, dar sigur de Germania nationalista, care considerase zilele de august ale anului 1914 drept bresa salvatoare spre adevarul natiunii si care crezuse numai in victorii, nu insa si in infrangeri, in oboseala de razboi ce cuprinsese treptat populatia si deloc in Cele paisprezece puncte ale presedintelui american Wilson. Aceasta Germanie nationalista patrunsese in mod potential in inimile celor mai multi germani, caci entuziasmul zilelor de august fusese cu adevarat general si, chiar daca initial social-democratii au cautat sa obtina pacea, in 1919 tocmai prim-ministrul Reichului, Scheidemann, a declarat ca prefera sa i „se usuce” mana decat sa vada semnat tratatul nedrept de la Versailles.
Invingatorul din 30 ianuarie nu a fost in primul rand Hitler, ci viziunea despre istorie, legenda istorica a Germaniei nationale, cu toata puterea sa de convingere, adresata omului simplu si sentimental. Pe acest ton a fost gandit primul apel al noului guvern al Reichului la 1 februarie si nu exista nici un motiv pentru care sa credem ca Hitler a simulat numai aceste accente conservatoare si general nationale, fara sa le fi simtit.
Aceasta Germanie nationalista exclusese inca de mult din randurile ei o mare parte a acelora care in august 1914 facusera front comun cu ea: nu numai social-democratii, ci si catolicii si liberalii, care in 1917 colaborasera la rezolutia pentru pace a Reichstagului, asadar, toate acele partide ale sistemului ce facusera posibila Republica de la Weimar. Chiar in conditiile in care la scrutinul pentru Reichstag din 5 martie 1933 se constatasera nereguli, aceste partide au obtinut nu cu mult mai putine voturi decat NSDAP, iar daca lor li s-ar fi putut adauga si voturile comunistilor, atunci ar fi fost vorba despre circa jumatate din populatie. De ce aceasta jumatate a ramas atat de pasiva si de ce nu si-a facut auzita vocea? Singur entuziasmul Germaniei nationaliste ar fi provocat cu greu o atat de mare paralizie si imobilitate; Germania de la sfarsitul anului 1932 si inceputul anului 1933 simtea insa mai puternic decat oricare alta natiune urmarile marii crize economice mondiale. Intr-o asemenea conjunctura, orice eveniment care iese din rutina cotidiana este intampinat cu sperante sau, cel putin, cu disponibilitatea de a i se acorda o sansa. Numerosi someri, care in noiembrie, din protest si deznadejde, isi dadusera voturile Partidului Comunist German (PCG), erau dispusi acum sa creada ca poate, totusi, Hitler cunoaste o solutie. Taranii, ale caror gospodarii erau amenintate sa fie executate silit, meseriasii, ale caror comenzi se reduceau tot mai mult, micii comercianti, care nu stiau cum sa-si mai achite obligatiile de plata, nu mai aveau incredere in masurile de redresare sau in bonurile pentru plata impozitelor ale lui Papen si Schleicher, insa cu toate acestea nu se lasau deocamdata convinsi de promisiunile radicale ale lui Thalmann, care legau neconditionat Germania de Uniunea Sovietica. Astfel incat au acordat incredere aceluia care se arata extrem de decis, dar respingea masurile revolutionare, ale caror urmari ar fi fost imprevizibile; si, chiar daca au ramas pasivi, i-au neutralizat pe cei care chemau la o rezistenta ce trebuia sa duca la o prabusire totala.
Teama ca o asemenea rasturnare era posibila si dorita de forte puternice a fost probabil cea mai insemnata forta motrice a ridicarii nationale, transformata atat de rapid in „revolutia national-socialista”. Inca si mai importanta decat entuziasmul Germaniei nationaliste si decat sperantele populatiei zguduite de criza a fost teama Germaniei burgheze de o revolutie comunista iminenta. PCG era intr-adevar cel mai puternic partid in capitala Reichului, iar in toata luna februarie au circulat zvonuri despre pregatirile de razboi civil ale comunistilor, despre transporturi secrete de arme, chiar despre planuri de incendiere a bisericilor si muzeelor. Nu incape indoiala ca Hitler impartasea ingrijorarile si temerile larg raspandite. Comitetul de conducere al Partidului Social-Democrat respinsese deja la 30 ianuarie propunerea comunistilor de apel la greva generala, ceea ce, avand in vedere premisele ostilitatii reciproce, nu era surprinzator, dar in intregul Reich aveau loc ciocniri grele si nu intotdeauna agresorii erau national-socialistii. La inapoierea de la marsul cu torte din 30 ianuarie, fusese impuscat Eberhard Maikowski, seful formatiunii Mordsturm 33, de care comunistii se temeau, iar putin mai tarziu, dupa cum anunta Rote Fahne, muncitori inarmati ocupasera strazile orasului Lubeck in timpul unei greve de 24 de ore. Hotararea lui Hitler si Goring – care detinea acum dreptul de comanda asupra politiei prusace – de a interveni cu toate mijloacele necesare nu putea fi pusa la indoiala, inca de la bun inceput.
Rusia e iad
Incendierea Reichstagului din 27 februarie a accelerat evolutia, dar in nici un caz nu a produs-o. Listele pe baza carora au fost arestati aproape toti deputatii comunisti din Reichstag si cei din landuri, precum si alti numerosi functionari, fusesera pregatite de politie inca din timpul ultimilor ani ai Republicii de la Weimar, iar ordinul lui Goring de folosire a armamentului data din 17 februarie. O ocazie pentru a anunta starea de urgenta s-ar fi gasit in mod sigur daca decretul pentru apararea poporului si a statului n-ar fi putut fi emis inca de la 28 februarie. Probabil ca fara incendierea Reichstagului guvernul lui Hitler nu ar fi obtinut majoritatea absoluta la alegerile din 5 martie; dar si fara a detine majoritatea mandatelor, ar fi putut sa supuna la o asemenea presiune Reichstagul nou-ales, incat acesta, cu o majoritate de doua treimi, ar fi aprobat legea care acorda guvernului puteri depline, hotarand astfel sa renunte la putere, asa cum facusera, de fapt, la 23 martie deputatii, sub presiunea detasamentelor SA in mars, dar si mai mult tinand seama de asteptarile opiniei publice. Problema inca importanta cu privire la autorul, respectiv autorii incendierii Reichstagului este importanta numai in relatie cu intrebarea, tot mai des pusa, daca de partea national-socialistilor guvernanti existau sentimente veritabile sau daca oamenii cinici ai Puterii nu s-au dat inapoi de la comiterea unui act criminal deosebit de riscant, pentru a justifica autocratia pe care altfel n-ar fi putut-o impune. Totul vorbeste despre faptul ca si national-socialistii la putere erau stapaniti de convingeri si emotii ce nu faceau necesar un asemenea act criminal, indiferent de mersul posibil al evenimentelor. Cele mai puternice asemenea convingeri si sentimente erau legate toate de noiembrie 1918 in Germania si de revolutia din Rusia, era vorba despre stari de spirit antibolsevice, intelese cu atat mai evident drept antimarxiste, cu cat aveau radacini manifeste in sentimentele burgheze, pe care insa le depaseau.
La 10 februarie Hitler a vorbit in Sala Sporturilor din Berlin. Deasupra tribunei oratorului se putea citi, scris cu litere mari de tipar: „Marxismul trebuie sa moara”. Pe acest slogan s-a axat intregul discurs, care a afirmat in esenta urmatoarele: „Marxismul inseamna eternizarea sfasierii natiunii… spre exterior pacifista, spre interior terorista – numai astfel s-a putut mentine aceasta conceptie despre lume, a distrugerii si a negarii vesnice… Va invinge ori marxismul, ori poporul german – si va invinge Germania.”
La 2 martie Hitler a tinut un nou discurs in Sala Sporturilor si de data aceasta nu l-a mai retinut prudenta unui om de stat, ci si-a indreptat privirea in afara granitelor germane: „A inlaturat oare acest marxism saracia acolo unde a invins in procent de suta la suta, acolo unde cu adevarat si fara exceptie stapaneste, adica in Rusia? Realitatea demonstreaza o situatie de-a dreptul socanta. Milioane de oameni sufera de foame intr-o tara care ar putea sa fie un granar pentru intreaga lume… Ei vorbesc despre fraternitate. Noi cunoastem aceasta fraternitate. Sute de mii de oameni, chiar milioane, a fost nevoie sa fie impuscati in numele acestei fraternitati si ca urmare a marii fericiri… Mai departe, ei spun ca prin aceasta ar triumfa asupra capitalismului… Lumea capitalista trebuie sa se sustina prin credite, sa livreze masini si sa construiasca fabrici, sa puna la dispozitie ingineri si specialisti, pentru aceasta alta lume trebuie sa construiasca totul. N-au cum sa nege acest adevar. Iar sistemul de munca din zonele forestiere siberiene as dori sa-l recomand pentru numai o saptamana acelora care tanjesc dupa acest sistem in Germania… Daca o burghezie slaba a capitulat in fata acestei nebunii, atunci lupta impotriva acestei nebunii ne-o asumam noi”.
In aceeasi editie din Volkischer Beobacher se putea citi despre 22 de muncitori intorsi din Rusia care indemnau la alegerea lui Hitler, cu argumentul ca Rusia sovietica inseamna iadul pentru muncitori si tarani, obligati la un trai mizer de infometare, in conditiile celei mai grele munci.
In cuvantarile lui Hitler din aceste luni apare tot mai frecvent revendicarea fundamentala ca marxismul sa fie distrus, nimicit consecvent si fara crutare. Ea este, nu de putine ori, legata de amintirea spartachistilor din 1918; iar daca Hermann Goring anunta, la 3 martie, ca are numai de distrus si de nimicit, cateva zile mai tarziu el se adresa adversarilor sai cu acuzatia inflacarata: „Cand, acum 14 ani, ne-am intors de pe front, ne-au fost smulse tresele si decoratiile, am fost tarati in noroi si ni s-au ars steagurile, care, victorioase, s-au opus unei lumi. Atunci ne-ati batjocorit tot ce aveam mai scump in adancul sufletului, ne-ati calcat inimile in picioare, asa cum ati calcat in picioare Germania”.
In ceea ce-i privea pe comunisti, intrebarea sa era intr-adevar justificata: „Ce s-ar fi intamplat daca ar fi cucerit puterea in locul nostru? Fara sa stea prea mult pe ganduri, ne-ar fi scurtat de cap”. Acea idee o exprimase in anul 1929 presedintele Reichstagului, social-democratul Paul Lobe, dar el atribuise partidului sau tocmai meritul de a fi impiedicat distrugerea reciproca a celor doua partide extremiste. In discursul din 2 martie, Hitler facuse o distinctie atat de neta intre situatia jalnica a sefilor politiei, social-democrati, amenintati cu demiterea si ingrijorati ca nu-si vor primi pensiile, si hotararea si setea de sange a comunistilor, incat parea aproape de neinteles cum doua fenomene asa de diferite puteau fi cuprinse in acelasi termen, de marxism.
Insa tocmai acest antimarxism a fost semnul distinctiv principal al ideologiei national-socialiste. Si tocmai de aceea ea s-a indreptat si impotriva burgheziei, ale carei sentimente le-a impartasit intr-o masura atat de mare, si tocmai de aceea a trimis la intreaga istorie moderna – precum a facut, de pilda, Rudold Hess in luna iulie, indreptandu-se cu urmatoarea motivatie impotriva exceselor comise de detasamentele SA: „Revolutia franceza iudeo-liberala a inotat in sangele ghilotinei. Revolutia rusa iudeo-bolsevica si-a gasit ecoul in milioanele de strigate venite din temnitele cekiste insangerate. Nici o revolutie din lume nu a decurs atat de disciplinat ca aceea national-socialista… Oricine trebuie sa stie ca suntem departe de a ne trata adversarul cu ingaduinta. Trebuie sa stie ca fiecare crima comisa de comunisti sau marxisti, careia ii sunt victime national-socialistii, va fi platita inzecit de conducatorii comunisti sau marxisti… Fiecare national-socialist trebuie sa fie insa constient de faptul ca maltratarea adversarilor corespunde ideilor iudeo-bolsevice si nu este demna de national-socialism”.
In declaratiile liderilor national-socialisti devine tot mai evident faptul ca la baza sentimentelor si actiunilor lor statea o experienta primara, o temere primara, o ura primara: experienta traita de ofiteri si de subofiteri in timpul revolutiei din 1918, atunci cand, brusc, isi pierdusera autoritatea, cand, din trupe combatante pregatite pentru lupta, acestea devenisera, de la o zi la alta, o multime care trebuia sa delibereze, cand le fusesera smulse tresele, cand fusesera scuipati in fata, cand fusesera numiti „criminali de razboi” si „porci”. Se pare ca aceasta experienta si-a capatat greutatea specifica abia prin raportare la revolutia rusa, unde ceva asemanator se petrecuse, dar cu urmari mult mai grave, asa cum rezulta din amintirile luptatorilor baltici, din relatarile numerosilor emigranti rusi si ale fugarilor ruso-germani, insa si din vasta literatura despre revolutia rusa, scrisa de monarhisti sau de social-democrati. Acesti ofiteri nu erau izolati, ci se considerau o elita a burghezimii, din care si proveneau, cu putine exceptii. Multi cetateni incercau sentimente nu foarte diferite de ale lor, cel putin pentru moment, insa nu erau nici pe departe de acord cu un antimarxism radical, pentru ca ii cunoscusera pe social-democrati drept parteneri uneori incomozi, dar, oricum, concilianti. Aceia totusi, fie ei fosti ofiteri sau simpli cetateni, care pareau sa aiba nevoie de consecventa ideologica, au cautat cauzele declansatoare ale bolii societatii si n-au putut sa se opreasca nici asupra comunismului, nici a marxismului, ci au fost nevoiti sa acuze si slabiciunea liberalismului si probabil, in final, sa gaseasca in evrei cauza ultima si hotaratoare.
Care era insa acel lucru pozitiv, caruia sa i se poata adresa, cand erau sesizate atat de multe negative? Cel mai urgent era sa se garanteze unitatea si sanatatea poporului impotriva tuturor pericolelor, ceea ce era posibil numai dupa o cale lunga. Pe acest drum n-au vrut sa paseasca toti fostii ofiteri si nici majoritatea cetatenilor de orientare nationalista, nici macar toti vechii luptatori national-socialisti; ei s-au putut insa opune cu greu consecventei cu care, pana in iulie, toate partidele au fost dizolvate sau obligate sa se autodizolve, cu care a fost impus principiul arian si a fost decretata Legea pentru prevenirea nasterilor susceptibile de a transmite boli ereditare. Daca ridicarea nationala voia sa fie cu toata consecventa antimarxista, atunci nu putea sa devina decat revolutie national-socialista, iar revolutia national-socialista, la randul ei, a trebuit declarata de Adolf Hitler incheiata inca din vara anului 1933, de vreme ce a vrut sa fie numai una poliitca, care sa plaseze toata puterea in mana unui partid si a conducatorului acestuia, nu si o revolutie economica dupa exemplul rusesc, care, nu numai in ochii lui Hitler, actionase nefast in tara de origine, iar in tarile industrializate ale lumii ar fi atras urmari si mai grave. Pentru Hitler si pentru cei din primele randuri ale miscarii de ridicare nationala, Uniunea Sovietica era, in 1933, o veritabila sperietoare. Nu a fost aceasta oare, totusi, un model pentru revolutia national-socialista?
Intr-o discutie cu un diplomat german, ministrul de externe Litvinov ar fi spus ca Uniunea Sovietica intelegea de ce Germania isi trata comunistii asa cum Uniunea Sovietica ii tratase pe dusmanii statului. In orice caz, masurile aspre indreptate impotriva comunistilor si a presei comuniste au reprezentat inca din prima zi o trasatura principala a regimului national-socialist, iar ordinul de folosire a armamentului, emis de Goring la 17 februarie, si infiintarea unei politii auxiliare, formata din trupele SA si SS, la 22 februarie, erau indreptate in primul rand impotriva comunistilor. Si astfel „s-a facut uz de arma in mod brutal” si „au fost impuscati in tentativa de fuga de sub escorta” prizonieri. Insa despre teroare se poate vorbi totusi abia dupa incendierea Reichstagului; aceasta s-a extins imediat, nelimitandu-se la comunisti, desi Decretul privind apararea poporului si a statului urma sa serveasca numai „apararii impotriva actelor de violenta antistatale comuniste”. Si cativa social-democrati, precum si unii politicieni burghezi au fost pusi sub arest preventiv si dusi in lagare de concentrare aparute peste tot, ca din pamant, si care aveau numai in mica masura caracter de stat, cele mai multe fiind construite si administrate in regie proprie de detasamentele SA sau SS.
Subtitlurile apartin redactiei