La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea, voievodatul Moldovei a fost nevoit sa piarda o parte importanta a teritoriului sau. In 1774, nordul i s-a luat de catre Imperiul Habsburgic, care, pentru ca bastinasii sa uite de trupul din care au fost rupti, l-a botezat Bucovina („Tara fagilor”). Iar, dupa aproape patru decenii, Rusia i-a rapit si partea sa de est, teritoriul cuprins intre Prut si Nistru. In acelasi scop ca si cuceritorii austrieci, l-a numit Basarabia, preluand toponimicul ce se referea doar la cele trei judete din sudul acestui teritoriu. Demersul rus tintea unul dintre obiectivele sale mai vechi, trasate de Petru cel Mare Ð obtinerea iesirii la Marea Neagra. Marsul rusesc spre vest a inceput in 1792, cand si-a luat in stapanire Transnistria, pe care a numit-o Novorossia (Rusia Noua). Ar fi trecut si Nistrul tot atunci, smulgand de sub suzeranitatea turceasca intreaga Moldova pana la Carpati (poate si Muntenia), daca nu s-ar fi temut de ostilitatea Austriei. A facut pasul abia in 1812, dar s-a oprit cu prudenta la Prut, in ajunul campaniei napoleoniene.
Nimeni sa nu se mai simta acasa
Una din componentele politicii Imperiului Rus poate sa reiasa din chiar statisticile demografice oficiale. Este evident ca, odata cu trecerea anilor, recensamintele inregistrau tot mai multi rusi sau ucraineni, dar si alte nationalitati, in timp ce numarul etnicilor bastinasi (indiferent cum ar fi numiti: moldoveni sau romani) scadea continuu. In 1817, la 5 ani de la anexarea estului Moldovei, romanii erau in proportie de 86%, ca, dupa circa cinci decenii, proportia lor sa ajunga la 65%, iar dupa alti 35 de ani sa coboare la mai putin de 48%.
Astfel, la 1812, in judetul din nord, Hotin, moldovenii predominau ca numar. Dupa numai doua decenii, ucrainenii ajunsesera sa aiba 59% din populatie, in timp ce moldovenii erau doar 26%. La fel s-au petrecut lucrurile in judetele din sud – Cetatea Alba si Ismail -, unde numarul ucrainenilor s-a dublat, iar cel al moldovenilor s-a redus dramatic.
Ce se intamplase? Unii bastinasi se refugiasera peste Prut, inca inainte de 1806, tocmai de teama rusilor, pe care moldovenii ii stiau din numeroasele razboaie, cand pustiau totul in cale.
Chiar intr-unul din documentele administratiei tariste din Basarabia se scria ca multe sate s-au evacuat peste Prut. In 1810-1814, se retrasesera peste Prut 5.000 de familii, pentru ca se temeau de serbia ruseasca. Dar majoritatea absoluta a populatiei bastinase a ramas, totusi, in Basarabia. In 1810, in acest tinut traiau numai vreo 5% straini, ceilalti fiind romani bastinasi.
Administratia ruseasca a fost nevoita, pana la urma, sa lase neschimbat felul de viata a locuitorilor. Ca urmare, multi tarani basarabeni fugari s-au reintors in satele lor. Asa au aparut localitatile de obarsie romaneasca Spinoasa, Satul Nou, Tambur, Bulboaca, Varatic, Valea Perjei, Brezoaia s.a.
Dar rusilor le trebuiau elemente straine in aceasta gubernie de margine, fara neamuri in vecini (peste Prut), fara gand de stramutare. S-au creat conditii prielnice pentru colonisti. Cele mai mari suprafete de pamant se dadeau colonistilor straini. La 23 iulie 1812, tarismul a adoptat un statut special pentru colonistii sositi in Basarabia. Bulgarii, gagauzii, evreii primeau cetatenia ruseasca si aveau anumite privilegii fata de bastinasi, fiind scutiti de serviciul militar, de plata impozitului personal si agricol etc.
Din 1813, se interzic relatiile culturale, economice cu Moldova din dreapta Prutului. Insa au fost pastrate conditii favorabile colonistilor sositi in Basarabia din Rusia, Bulgaria, Polonia, dar si din Germania sau Elvetia. Restul slavilor provine din lipoveni, rusi fugiti din cauza persecutiilor religioase, ori ocnasii fugiti din toate partile, dintre care guvernatorul Feodorov a adunat peste 48.000 si i-a trimis dincolo de Nistru, si, in sfarsit, mai erau „rusii imparatesti”, veniti in Basarabia ca functionari ai statului (cinovnici).
In 1823, din guberniile centrale ale Rusiei au fost stramutati in Basarabia mai mult de 20.000 de tarani, potrivit unei legi initiate de guvernatorul general rus al Basarabiei, M.S. Vorontov. Fiecarei familii i s-au pus la dispozitie 30 de deseatine de pamant, fiind, timp de trei ani, scutita de impozite. Scopul era dublu: desnationalizarea locuitorilor bastinasi din Basarabia si slabirea miscarilor taranesti in guberniile centrale ale Rusiei. Pe de alta parte, multi moldoveni de prin partile Orheiului si Hotinului au emigrat in Caucaz sau in preajma lui, unde pana astazi se mai afla asezari de romani.
Daca asemenea masuri erau mai de mai mica amploare la inceput, dupa unirea Principatelor Romane, la 1859, procesul s-a intensificat de teama autoritatilor rusesti ca romanii basarabeni isi vor dori unit destinul cu cei de un neam cu ei.
De atunci incolo, au sporit si cazurile care s-au soldat cu deportarea in Siberia a celor care indrazneau sa se impotriveasca regimului autocratic tarist.
Un exemplu foarte cunoscut este cel al lui Constantin Stere, care, pe timpul cat era licean la Chisinau, a fost invinuit ca a propagat idei narodniciste cu privire la indatoririle claselor avute fata de popor, in special fata de taranime, a fost arestat, in 1883, si exilat in Siberia, in perioada 1886-1892. Acolo, printre alti deportati, l-a cunoscut si pe viitorul sef de stat polonez, Jozef Pilsudski.
Structura populatiei de-a lungul anilor
1817
Populatie: 482.630 locuitori din care
¥ romani – 419.240 (86%)
¥ ucraineni (ruteni) – 30.000 (6,5%)
¥ evrei – 19.130 (4,2%)
¥ rusi (lipoveni) – 6.000 (1,5%)
¥ bulgari – 1.205 (0,25%)
¥ gagauzi – 1.205 (0,25%)
¥ alte nationalitati – 9.100 (2,27%)
(Recensamantul oficial rus al populatiei)
1862
Populatie: 914.679 locuitori din care:
¥ romani – 600.000 (65,59%)
¥ ucraineni (ruteni) – 120.000 (13,11%)
¥ bulgari – 48.216 (5,27%)
¥ rusi – 20.000 (2,18%)
¥ ucraineni – 6.000 (0,65%)
(Monografia lui A. Zasciuk)
1897
Populatie: 1.935.412 locuitori, din care
¥ romani – 920.919 (47,6%)
¥ ucraineni (ruteni) – 379.198 (19,6%)
¥ evrei – 228.168 (11,8%)
¥ rusi – 155.774 (8,2%)
¥ bulgari – 103.492 (5,3%)
¥ gagauzi – 57.045 (2,9%)
(Recensamantul populatiei)
1930
Populatie: 2.864.402 locuitori, din care
¥ romani – 1.610.757 (56,2%)
¥ rusi – 351.912 (12,3%)
¥ ucraineni (ruteni) – 314.726 (11%)
¥ bulgari – 163.726 (5,7%)
¥ evrei – 204.858 (7,2%)
¥ gagauzi – 98.172 (3,4%)
(Recensamantul general)
1989
Populatia: circa 4.000.000 de locuitori, din care:
¥ romani (moldoveni) – 64,5%
¥ ucraineni – 13,8%
¥ rusi – 13%
¥ gagauzi – 3,5%
(Recensamantul populatiei)
2004
Populatia Republicii Moldova (fara Transnistria) a fost de 3.380.000 de locuitori, din care:
¥ moldoveni – 79,5%
¥ ucraineni – 8%
¥ rusi – 5,9%
¥ gagauzi – 4,4%
¥ romani – 2,2%
(Recensamantul populatiei)
„Raiul” sovietic
Ceea ce s-a petrecut in Imperiul Rus de dinainte de lovitura de stat bolsevica din noiembrie 1917 reprezinta doar o picatura in oceanul patimilor suferite de romanii basarabeni. Chiar daca pana si istoricii comunisti din R.S.S. Moldoveneasca scriau, in 1967, ca „Popoarele neruse ale Rusiei tariste nu au avut nici un fel de drepturi (…), erau conduse de guvernatori si functionari taristi, erau rusificate fortat, cultura, limba, datinile si obiceiurile lor nationale erau supuse prigonirilor. (…) Popoarele neruse… au experimentat nemijlocit presiunile politicii nationaliste, sovine ale autocratiei, mosierimii si capitalistilor rusi, care priveau nationalitatile din regiunile imperiului ca un izvor pentru stoarcerea unor venituri bogate si franau, in mod artificial, dezvoltarea lor economica, politica si social-culturala”.
Randurile acestea erau menite sa proslaveasca, prin antiteza, „raiul” comunist din Uniunea Sovietica, unde, chipurile, vorba cantecului, „Nu cunosc in lume alta tara,/Unde-asa de liber am trai…”. La asemenea cantece se va fi referit si Aleksandr Soljenitin, in celebrul sau „Arhipelag GULAG”, cand scria ca, in Rusia sovietica, ziua se marsaluia cu cantece, iar noaptea erau torturati, schingiuiti, omorati oameni absolut nevinovati.
De fapt, dupa ce, la 28 iunie 1940, estul Moldovei a fost din nou acaparat de acea „inchisoare a popoarelor”, cum insisi teoreticienii comunismului bolsevic au denumit Rusia tarista, dar care i se potrivea, in si mai mare masura, URSS, bilantul inchizitiei sovietice a fost aproape de neimaginat: sute de mii de oameni nevinovati au fost supusi represaliilor politice numai pentru ca erau romani, intelectuali sau buni gospodari in sate; peste 90.000 de persoane au fost deportate in Siberia; 5.500 de persoane au fost condamnate la moarte si executate; peste 20.000 de persoane au primit condamnari cu privare de libertate sau au fost internate in institutii psihiatrice; peste 200.000 de vieti omenesti au fost secerate de foametea din anii 1946-1947, „organizata” de regimul de ocupatie in scopul exterminarii populatiei bastinase.
Structura populatiei a mai avut de suferit, in 1940, si urmare a exodului in masa, peste Prut, al intelectualitatii romanesti, de la invatatorii de tara si pana la profesori universitari, speriati de invazia armatei rosii.
Se mai pot adauga metodele „pasnice” de purificare etnica (mobilizarea tineretului pentru actiunea de destelenire a pamanturilor din Asia Centrala, pe timpul lui Hrusciov, oferirea de avantaje materiale romanilor ce acceptau, pe vremea lui Brejnev, sa lucreze in nordul extrem sau in Extremul Orient; in paralel cu migrarea inversa, a „specialistilor” rusi, chiar daca unii necalificati).
Ocuparea Basarabiei si nordului Bucovinei de catre Uniunea Sovietica a dus la transferuri masive de populatie. Acestea au avut loc atat sub imperiul panicii care cuprinde, de regula, populatia in cazurile ocuparii anumitor teritorii, cat si ca rezultat al politicii staliniste de stramutare a popoarelor.
Raptul estului Moldovei s-a infaptuit contrar vointei majoritatii populatiei. De aceea, la vestea trecerii Nistrului de catre trupele sovietice, mii de basarabeni si bucovineni s-au refugiat in Romania, parasindu-si locuintele si averea. In anul 1940, dupa datele Ministerului roman de Interne „in legatura cu tristul eveniment al pierderii Basarabiei si Bucovinei, s-au refugiat in tara peste 23.000 capi de familie, care n-au vrut sa incerce rigorile regimului bolsevic, strain de neam si de mentalitatea noastra romaneasca”. Conform recensamantului populatiei din 6 aprilie 1941, „pe teritoriul diminuat al Romaniei” au fost inregistrati 68.953 refugiati din teritoriile ocupate de rusi.
Dupa 28 iunie 1940 a trebuit sa-si paraseasca proprietatile in teritoriile ocupate si sa se transfere in Germania si populatia germana din sudul Basarabiei, stabilita aici la inceputul secolului al XIX-lea. Operatiunea de evacuare a fost rezultatul „Acordului intre Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste si Guvernul Germaniei cu privire la evacuarea persoanelor de nationalitate germana de pe teritoriul Basarabiei si cel al Bucovinei de Nord pe teritoriul Germaniei”, incheiat la 5 septembrie 1940. Urmau sa fie evacuate doar persoanele „care si-au manifestat dorinta de a se evacua”. Dorinta de a se evacua putea fi exprimata atat oral, cat si in scris. „Evacuarea este benevola – se arata in acord – si de aceea constrangerea nu poate fi aplicata nici direct, nici indirect”. In realitate, evacuarea, declarata oficial benevola, a purtat un caracter fortat. Populatia germana nu a avut de ales, intelegand ca, ramanand pe teritoriul sovietic, va fi privita ca element dusmanos. In total, din Basarabia si Bucovina au fost transferate in Germania peste 124.000 de persoane. Au lasat in urma 59.000 ha pamant, 22.425 case, peste 5.000 cai, aproape 16.000 vite cornute mari, 59.700 oi, 2.000 porci, 147.000 de pasari, unelte agricole. La evacuarea populatiei germane, din partea URSS au participat unitati ale N.K.V.D., iar din partea germana trupe S.S., Crucea Rosie germana, Organizatia de transporturi mecanizate a partidului nazist, alte organizatii cu experienta acumulata la transferarea germanilor din tarile baltice, Galitia si din alte teritorii ocupate de Reich pana la acea data.
Dupa evacuarea populatiei germane din sudul Basarabiei, pamanturile lor n-au fost date in folosinta taranilor basarabeni fara pamant, asa cum ar fi fost firesc, ci au fost aduse in mod fortat, din Ucraina, vreo 10.000 de familii colhoznice.
Acesta a fost inceputul transferurilor masive de populatie.
Politica de stat
In URSS, in perioada stalinismului, stramutarea anumitor popoare ori grupuri ale populatiei din locurile lor de origine a fost o explicita politica de stat. Inca in anii '20, pe langa Comitetul Executiv Central al URSS, a fost creat un Comitet special pentru stramutari, care, subordonat ba Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD), ba Ministerul Securitatii Statului (MGB) etc., s-a mentinut pana in martie 1959.
Transferurile masive de populatie s-au realizat sub diferite motive si au vizat mai multe popoare din URSS. Unele popoare ori grupuri ale populatiei au fost stramutate in Siberia si Extremul Orient, pentru a facilita colectivizarea agriculturii, altele pentru a „fortifica frontierele” prin eliminarea din regiunile de frontiera a „elementelor dusmanoase” si a popoarelor care nu inspirau incredere regimului comunist, altele fiind acuzate de colaborationism cu dusmanii etc. In august 1937, de exemplu, Stalin a trasat sarcina ca, in Extremul Orient si la frontiera de apus a URSS, sa se infaptuiasca „curatirea” zonei de frontiera de elementele care nu inspirau incredere. Ca rezultat, pana la sfarsitul lunii octombrie acelasi an, din R.A.S.S. Bureato-Mongola, tinuturile Habarovsk si Primorie, regiunea Cita, au fost deportati, in doua loturi, in Kazahstan si in Asia Mijlocie, peste 190.000 de coreeni si 8.000 de chinezi. Putin mai tarziu, coreenii au fost „inlaturati” si din regiunile europene ale URSS. In ajunul razboiului, din R.S.S. Karelo-Fina si din regiunea Leningrad, au fost deportati finii (finlandezii). Iar, in noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1944, circa 110.000 de meshi (georgieni musulmani din Meshet-Djavahetia, regiune a Georgiei, la frontiera cu Turcia) au fost deportati in Asia Mijlocie si Kazahstan.
Potrivit unor statistici, in anii stalinismului, circa 3 milioane de persoane au fost ridicate din locurile lor de origine si stramutate la mii de kilometri departare, in Siberia si Asia Mijlocie. Circa jumatate din numarul total l-au constituit opt popoare (germanii de pe Volga, caracii, calmacii, cecenii, ingusii, balcarii, tatarii din Crimeea, meshii), care au fost stramutate in intregime de pe pamanturile lor istorice.
In cautarea „dusmanilor poporului”
Dupa ocuparea Basarabiei in anul 1940, in tinut s-au declansat „transformarile socialiste”. Conform doctrinei staliniste, acestea puteau sa aiba loc doar in conditiile luptei de clasa. De aceea, regimul a pornit teroarea impotriva fostilor mosieri, proprietari de intreprinderi, ofiteri, impotriva fostilor membri activi ai partidelor politice, clerului si intelectualilor ramasi in tinut dupa 28 iunie 1940, care au inceput sa fie considerati dusmani de clasa. La 13 iunie 1941, cea mai mare parte a persoanelor din categoriile mentionate au fost deportate din R.S.S.M.
Desigur, deportarea din 13 iunie 1941 poate fi considerata si element al planului de „fortificare” a frontierelor, prin eliminarea din regiunile de frontiera a „coloanei a cincea”, plan experimentat de regimul stalinist in ajunul si in timpul razboiului sovieto-german.
Dupa razboi, regimul stalinist nu a renuntat la teoria luptei de clasa. Ba, din contra, potrivit unei teze enuntate de Stalin in 1928, pe masura constructiei socialismului, lupta de clasa se inaspreste. Au urmat, asadar, deportarile din anii 1949 si 1951. In contextul aceleiasi teorii a luptei de clasa, deportarea din anul 1949 mai trebuie privita si ca mijloc de accelerare a procesului de colectivizare a agriculturii din R.S.S.M.
Lichidarea, ca clasa, dar – uneori – si fizica, a taranilor instariti, declarati chiaburi, prin expropierea si deportarea lor, viza accelerarea ritmurilor colectivizarii si transformarea acestui proces intr-o actiune de masa. Se miza pe frica de deportare, insuflata tot mai adanc in randul taranilor.
Deportarea din 6 iulie 1949 a avut efectul scontat: timp de cateva zile, populatia R.S.S.M. a trait intr-o stare de frica imensa ca va fi deportata in Siberia, daca nu va intra in colhozuri. Asa ca, intre 6 iulie si 1 septembrie 1949, in R.S.S.M. au fost organizate 750 de colhozuri, in care au intrat 183.333 gospodarii taranesti!
Desi deportarea de la 1 aprilie 1951 s-a bazat pe un criteriu confesional, nu de clasa, ea trebuie privita, de asemenea, in contextul doctrinei staliniste a luptei de clasa. Cea mai grava crima a „martorilor lui Iehova”, care au fost deportati din republica, in opinia conducerii Ministerului Securitatii al R.S.S.M., era tendinta lor „de a organiza o activitate dusmanoasa, in scopul mentinerii, prin intermediul bisericii, a influentei romanesti asupra populatiei religioase si educarii unei atitudini negative fata de oranduirea sovietica”. Clericii si sectantii mai erau acuzati si deoarece „convocau adunari cu caracter antisovietic, raspandeau zvonuri antisovietice, contracarau actiunile puterii sovietice in mediul rural, educau tineretul in spirit antisovietic”, romanizau populatia prin atragerea ei in organizatii nationale s.c.l.
Este de la sine inteles ca stramutarile de populatie din R.S.S.M. nu s-au redus doar la deportarile din 13 iunie 1940, 6 iulie 1949 si 1 aprilie 1951. Din R.S.S.M., ca si din celelalte teritorii ocupate de Uniunea Sovietica, in urma pactului Ribbentrop-Molotov, erau deportate aproape zilnic anumite categorii de persoane si familii. La 26 noiembrie 1940, de exemplu, o consfatuire speciala a condamnat la 5-10 ani de munca in Gulag circa 200 de persoane. In lunile mai si decembrie 1945, in baza unei instructiuni a NKVD-ului din 10 februarie 1945, 668 de persoane de origine germana, care s-au intors in R.S.S.M. dupa repatrierea din Germania, au fost deportate in Siberia. Acest fapt face imposibil stabilirea numarului exact al tuturor persoanelor deportate din estul Moldovei in anii stalinismului.
O situatie foarte aproximativa poate fi apreciata si analizand urmatorul tabel:
Numarul familiilor si persoanelor deportate din R.S.S.M. in urma transferurilor masive de populatie din anii 1941, 1949 si 1951:
13 iunie 1941: 4.507 familii, 18.392 persoane; 6 iulie 1949: 11.293 familii, 35.796 persoane; 1 aprilie 1951: 723 familii, 2.617 persoane.
Deportarea din 13 iunie 1941
Operatiunea a inceput la ora 2 si jumatate, in noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, si a cuprins teritoriile ocupate de URSS de la Romania in iunie 1940 – Basarabia si nordul Bucovinei, dar si tarile baltice. Din teritoriile romanesti au fost ridicate de la casele lor 29.839 persoane, dintre care 5.479 persoane au fost arestate („membri ai organizatiilor contrarevolutionare si alte elemente antisovietice”) si 24.360 persoane au fost deportate. La statiile de cale ferata, persoanele arestate au fost separate de familiile lor si incarcate in garnituri speciale de tren. Multi dintre cei arestati au fost supusi represiunilor mai tarziu, in timpul aflarii lor in lagare. Fiind invinuiti de activitate antisovietica, multi au fost condamnati la pedeapsa capitala, nici pana acum nefiind cunoscut locul unde vor fi fost inmormantati.
Persoanele ridicate din R.S.S.M. au fost deportate in R.S.S. Kazaha si R.A.S.S. Komi, in regiunile Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk. Dintr-un raport al Gulagului din luna octombrie 1941, aflam ca, la acea data, in coloniile din R.S.S. Kazaha, R.A.S.S. Komi, tinuturile Altai si Krasnoiarsk, precum si in regiunile Kirov, Omsk si Novosibirsk, erau 85.716 persoane: 3.668 persoane din Estonia, 12.682 persoane din Lituania, 9.236 din Letonia, 22.648 din R.S.S.M., 9.595 din regiunile vestice ale Ucrainei si 27.887 din regiunile vestice ale Bielorusiei.
Document strict secret
Sefului sectiei organizare
si instruire a CC al PC (b)
din toata Uniunea,
tovarasului Samberg
15 august 1944
Informatie
cu privire la rezultatele mobilizarilor
pe teritoriul R.S.S. Moldovenesti a persoanelor supuse serviciului militar in Armata Rosie, si faptele de dezertare
Dupa eliberarea raioanelor RSS Moldovenesti de sub ocupatia germano-romana, organele puterii sovietice, organizatiile de partid si ale comisariatului militar al republicii au desfasurat o larga activitate in vederea organizarii evidentei si mobilizarii, din rezerva, in Armata Rosie si in industrie, a persoanelor supuse serviciului militar.
Comisariatele militare din raioanele R.S.S.M., eliberate de sub ocupatia germano-romana, au incheiat, la 15 aprilie 1944, evidenta persoanelor supuse serviciului militar. Conform listelor, au fost luate in evidenta 164.457 de persoane, din rezerva, si 6.998 de recruti nascuti in 1927. Aceasta munca preliminara a dat comisiilor de front pentru recrutare posibilitatea de a efectua mobilizarea cu succes.
In urma mobilizarii au fost recrutati si trimisi in unitatile militare 112.073 persoane, dintre care: apti de lupta Ð 103.285 persoane; apti pentru serviciul auxiliar Ð 8.773 persoane; apti pentru munca fizica Ð 15 persoane…
Cazuri de dezertare si lupta impotriva lor
Cazurile de dezertare din Armata Rosie, care, la inceput, erau singulare, au devenit, cu timpul, numeroase. Numarul dezertorilor si al persoanelor ce refuzau sa se prezinte la punctele de recrutare si mobilizare in Armata Rosie a atins cote mari.
Astfel, in perioada iunie-iulie, organele NKVD-ului au retinut 4.321 de persoane, dintre care 3.819 erau dezertori, iar 502 Ð persoane care au neglijat mobilizarea.
Numarul celor retinuti creste de la o luna la alta. In perioada aprilie-iunie s-au inregistrat 4035 dezertori si 496 persoane care au neglijat mobilizarea.
Dezertarea a atins cea mai mare amploare in raioanele de pe malul stang al Nistrului. Astfel, daca in raioanele de pe malul stang – Camenca si Grigoriopol Ð au fost retinute, respectiv, 64 si 48 de persoane, in 9 raioane ale judetului Soroca au fost retinute, in aceeasi perioada, 1.561 de persoane.
Majoritatea dezertorilor din Armata Rosie si a persoanelor ce nu s-au supus recrutarii si mobilizarii se ascund ziua in paduri, hatisuri, rapi din apropierea localitatilor, noaptea muncind in camp. Unii, dorind sa evite mobilizarea, incearca sa-si ia de lucru la calea ferata.
Totusi, in multe cazuri, dezertorii se ascund in bordeie, in fostele fortificatii de aparare, construiesc colibe, in copaci, se imbraca in haine femeiesti etc.
In ultima vreme, sunt cazuri cand dezertorii se organizeaza in bande. In raionul Ocnita, judetul Soroca, opereaza o banda din 9 dezertori inarmati cu pusti. O banda de dezertori inarmati actiona si in raionul Otaci, judetul Soroca (in prezent, a fost partial lichidata).
Dezertarea din Armata Rosie are urmatoarele explicatii:
a) Influenta agitatiei desfasurate de elementele contrarevolutionare. De exemplu, in raionul Otaci, judetul Soroca, intr-un loc de trecere peste Nistru a fost retinut dezertorul Usturoi, moldovean, provenit din tarani mijlocasi, cu putina stiinta de carte, nascut in 1916, care, imbracat in haina femeiasca, facea agitatie antisovietica printre ostasi, convingandu-i sa dezerteze. In urma agitatiei, au dezertat 15 ostasi. Usturoi este arestat.
b) Apropierea de R.S.S. Moldoveneasca a punctelor de concentrare la care au fost adunati recrutii (orasul Moghilev-Podolsk, statia Vapnearka, localitatea Pesceanka) si contactul frecvent al recrutilor cu rudele care, vizitandu-i, ii influenteaza.
Au fost cazuri cand, in timpul vizitelor, rudele si sotiile transmiteau recrutilor scrisori provocatoare cu urmatorul continut: „Va mana la munci in Siberia, unde se gasesc doar criminali. Plecati acasa, in curand vor sosi romanii”.
c) Deficiente in organizarea muncii politice intre recruti si in asigurarea lor materiala la punctele de recrutare si munca politica delasata a organizatiilor de partid cu populatia.
In afara de aceasta, dezertarea a luat amploare datorita relativei impunitati fata de dezertori din partea unor comisariate militare care, in loc sa trimita in unitati pe cei retinuti de organele NKVD-ului, se limitau la amenzi, lasand dezertorii la constructia sistemelor de aparare ori plasandu-i in industrie in localitatea unde erau domiciliati anterior. De exemplu, in raionul Cotiujeni, reprezentantii NKVD-ului au retinut si au trimis la comisariatul militar cam 120 dezertori, dar comisariatul militar, in loc sa-i trimita la punctele de mobilizare, a eliberat circa 100 de dezertori, incasand de la acestia cate 50 de ruble amenda. Dupa acest fapt, sotiile celor mobilizati au inceput sa vina la comisariatul militar si la sectia NKVD-ului, propunand cate 200 ruble pentru a-i lasa pe mobilizati acasa.
Sunt cazuri singulare cand angajatii comisariatului militar intrau in relatii criminale cu dezertorii. Astfel, angajatii comisariatului militar Glodeni luau ca mita de la dezertorii retinuti vin, produse alimentare si se dedau betiei impreuna cu ei. Vinovatii au fost trasi la raspundere.
In timpul de fata, in urma intensificarii luptei cu dezertarea si a redislocarii in raioanele centrale ale Uniunii Sovietice a unitatilor aflate in Pesceanka, Moghilev-Podolsk si Vapnearka, cazurile de dezertare s-au redus.
In legatura cu efectuarea mobilizarii in Armata Rosie s-a inrautatit starea de spirit a populatiei, in special a femeilor. Aceasta se confirma prin scrisorile localnicilor catre rudele din Armata Rosie. Iata cele mai caracteristice comunicari:
Cetateanca Batraniuc, din satul Gaspar, raionul Bratuseni, judetul Balti, scrie lui Batraniuc, aflat in regiunea Kirov: „… draga Stefan, orzul este foarte bun, dar graul e si mai bun, insa cand merg in camp raman foarte trista, deoarece nu are cine aduna recolta…”
Cetateanca Niculici, din satul Nadusita, raionul Drochia, judetul Soroca, ii scrie lui Niculici, in orasul Celiabinsk: „…draga Ion, la data de 26, in sat a fost mare jale. Au luat toti tinerii si mari, si mici. I-a petrecut tot satul. Erau multi copii mici, pe ei ii cuprindeau si plangeau, iar femeile stateau in genunchi, sarutand pamantul si strigau din toate puterile sa nu le ia copiii. Circula zvonuri precum ca vor fi luate si fetele si, in general, nu mai stiu cum va fi munca…”
Cetateanca Cotlari, din satul Tarnova, judetul Soroca, scrie pe adresa postei militare, lui Cotlari: „… draga Efim, graul este foarte bun, insa nu are cine sa-l recolteze. Femeile au ramas fara soti, fetele fara baieti si satul este pustiu. Roaga-i sa te elibereze macar pe o luna si ne vei ajuta…”
Cetateanca Vozdasta, din raionul Tarnova, judetul Soroca, ii scrie fratelui G. Vozdasta: „… vina acasa. Satul este nelinistit, doar femeile plang, prin vai, pentru ca n-are cine recolta painea. Noi avem trei hectare de grau si nu are cine sa-l stranga. Mama este singura…”
Cetateanca Podspneac, din satul Mandac, raionul Tarnova, judetul Soroca, scrie pe adresa postei militare, lui Podspneac: „… draga sotule, iti scriu ca nu stiu cum vom recolta painea, deoarece in sat n-au mai ramas nici orbi, nici schilozi si as vrea sa aflu cand vei sosi…”
Pregatirea pentru mobilizarea cetatenilor nascuti in 1927
Activitatile pregatitoare cu recrutii nascuti in 1927 (17 ani), in raioanele eliberate ale republicii, au demarat la 10 aprilie 1944. Contingentul de recruti a fost luat in evidenta, in total 11.331 de persoane, dintre care: nestiutori de carte Ð 1.359 de persoane; cu putina stiinta de carte Ð 2.118 persoane; bolnavi, care insa vor fi lecuiti Ð 681 persoane.
Originea nationala a contingentului de recruti se imparte astfel: moldoveni Ð 7.903 persoane; ucraineni Ð 2.764 persoane; rusi Ð 495 persoane; alte nationalitati Ð 169 persoane.
S-a incheiat inregistrarea recrutilor la punctele de recrutare. Printre contingentul de recruti membri si candidati ai Partidului Comunist (bolsevic) si comsomolisti nu sunt.
In raioanele eliberate ale republicii sunt organizate 80 de puncte de pregatire militara, dotate cu zone de asalt, terenuri sportive si campuri de tragere. In timpul concentrarilor a fost organizat tratamentul sanitar, tunderea si spalarea in bai, in consecinta nu au fost cazuri de imbolnaviri epidermice.
Au fost efectuate concentrari de cinci zile si au fost selectati comandanti de grupe si plutoane.
Concentrarile au aratat ca programul a fost insusit suficient. De exemplu, concentrarile din cadrul comisariatului militar Balti s-au incheiat cu nota 3,5 (n.n., din 5); la tragerile organizate de comisariatul militar Drochia au fost puse urmatoarele note: foarte bune Ð 80, bune Ð 120, suficiente Ð 125, insuficiente Ð 35 etc.
Seful sectiei organizare si instruire a CC al PC (b), Scelokov, 15 VIII. 44
Genocid
(Informatii de la Uniunea Veteranilor de Razboi ai Armatei Romane si a Urmasilor din Republica Moldova)
In toamna anului 1944, au fost infiintate cateva lagare sovietice de triere in orasul Balti, nordul Basarabiei. Unul din ele, nr. 33, se afla la periferia orasului (in prezent, Combinatul de blanuri „Mioara”). Lagarul a fost organizat sub cerul liber, inconjurat cu sarma ghimpata, pazit sever de santinele. Au fost inchisi prizonieri, capturati de sovietici, de diferite nationalitati: cehi, polonezi, rusi, ucraineni, maghiari, dar cei mai multi au fost romani, germani si italieni.
Nu a fost posibila, pana acum, stabilirea numarului total de prizonieri trecuti prin lagar, numarul exact de condamnati la moarte, al celor care au murit in lagar de foame si frig, numarul prizonierilor dusi in lagarele de concentrare din Siberia, Kolama etc.
Din spusele supravietuitorilor, zilnic, de la 50 pana la 400 de persoane mureau de foame, boli intestinale acute sau in urma executiilor si erau inhumati in gropile sapate de prizonierii mai in putere din preajma lagarului. Unii ostasi romani basarabeni au supravietuit in acel lagar, ca prin minune, ca mai apoi sa fie osanditi la 10-25 de ani de puscarie, ca „tradatori ai patriei sovietice”, numai pentru ca au fost ostasi romani.
Numai dupa destramarea URSS, in 1991, a fost posibila inhumarea crestina a osemintelor fostilor ostasi romani si de alte nationalitati. In memoria eroilor cazuti, pe locul „cimitirului fara cruci” a fost ridicata o troita de lemn.
Operatiunea „Iug” (Sud)
Deportarea de la 6 iulie 1949 a avut numele codificat „Iug” (Sud) si s-a realizat in conformitate cu hotararea Biroului Politic al C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S., din 6 aprilie 1949, „Cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldovenesti a chiaburilor, fostilor mosieri, marilor comercianti, complicilor ocupantilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de politie germane si romane, a membrilor partidelor si organizatiilor profasciste, a gardistilor albi, membrilor sectelor ilegale, cat si a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.
Hotararea prevedea deportarea din R.S.S.M., pentru totdeauna, a 11.280 de familii (40.850 de persoane) in regiunile Aktiubinsk, Kazahstanul de Sud si Djambul ale R.S.S. Kazaha, in tinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen si Tomsk, din R.S.F.S.R. Cei care urmau sa fie deportati trebuiau sa se conformeze Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 26 noiembrie 1948 „Cu privire la raspunderea penala pentru evadarea din asezarile permanente obligatorii a persoanelor deportate in raioanele indepartate ale U.R.S.S. in perioada Marelui razboi pentru apararea patriei”, care prevedea, printre altele, ca deportarea se efectueaza pe veci, fara drept de intoarcere pe locurile natale. In cazul evadarii din deportare, vinovatii urmau sa fie trimisi la ocna pe timp de 20 de ani.
Ridicarea si deportarea „chiaburilor”, a fostilor „mosieri, marilor comercianti” si a familiilor acestora urma sa fie realizata potrivit listelor confirmate de Consiliul de Ministri al R.S.S. Moldovenesti, iar celelalte categorii pe baza hotararii unui consiliu special („osoboe sovesceanie”), instituit de Ministerul Securitatii de Stat al U.R.S.S.
S-a fixat si perioada de desfasurare a operatiunii: inceputul a fost stabilit pentru 6 iulie 1949, ora 2, iar incheierea la 7 iulie 1949, ora 20.
La 6 iulie, in R.S.S.M. au fost aduse trupe cu experienta, acumulata anterior in alte regiuni ale U.R.S.S., inclusiv in tarile baltice, si au fost pregatite 30 garnituri de tren (1573 de vagoane pentru vite), in care deportatii au luat calea Siberiei.
Pentru a reduce rezistenta taranilor si sa forteze colectivizarea, dupa un razboi distrugator si o foamete cumplita, autoritatile comuniste sovietice cautau si erau „crunt pedepsiti” vinovatii, se aplicau unele masuri violente si represive.
In realitate, in acel moment, autoritatilor nu le mai ardea de adevarata pozitie a taranilor instariti, cu toate ca multi plateau regulat impozite sporite, iar un numar considerabil dintre ei intrau in colhozuri, aderand astfel la noul sistem. Insa pentru o rapida incheiere a colectivizarii in masa nu era de ajuns doar sa demoralizezi si sa ingenunchiezi taranimea instarita. S-a trecut atunci la o impulsionare a clasei taranesti in ansamblu, infricosand-o cu exterminarea exemplara a „chiaburilor”, pentru a realiza in ritm fortat „transformarile socialiste la sate”.
Momentul deportarilor nu a fost ales la intamplare. Erau ani in care gospodariile taranesti se mai redresasera economic dupa foametea din primii ani postbelici.
De la inceputul anului 1948, Ministerul republican de Interne si al Securitatii (bine-stiutul KGB) dispunea de listele chiaburilor. Insa aceste liste nu erau complete, deoarece „intreaga activitate… a organelor a fost desfasurata pe ascuns, pentru a nu o deconspira, si nu s-au putut obtine toate datele necesare”.
Pana la urma au fost deportate 11.293 de familii (35.796 de persoane, dintre care 9.864 barbati, 14.033 femei si 11.889 copii.). Din numarul total al familiilor deportate, peste 7.620 au fost ale „chiaburilor”, celelalte familii au fost deportate sub acuzatia de colaborare cu „autoritatile fasciste”, ca facand parte din familii ale unor membri ai partidelor „burgheze”, care si-au desfasurat activitatea in Basarabia pana la ocupatia sovietica, ca familii ale unor gardisti albi sau ale unor membri ai sectelor religioase ilegale din republica.
La desfasurarea operatiunii „Sud” au participat 4.496 „lucratori operativi” ai Ministerului Securitatii de Stat al URSS (484 „lucratori operativi” ai M.S.S. al R.S.S.M. si 4.012 „lucratori operativi” sositi din celelalte republici „surori”) si 13.774 ofiteri si soldati din unitatile militare subordonate aceluiasi minister. La desfasurarea operatiunii au fost antrenati si 4.705 activisti de partid din R.S.S.M.
Hotararea din 28 iunie 1949 prevedea deportarea familiilor in intregime. Dar la data cand s-a desfasurat operatiunea, organele represive s-au „multumit” si cu acei membri ai familiilor care se gaseau in acel moment acasa. Asa se face ca au existat numeroase cazuri cand au fost deportati in Siberia numai parintii ori copiii, mama ori tatal, cu o parte din copii. Multi dintre parinti (cu sau fara copii) s-au ascuns pe la vecini, prin paduri, dormeau in camp. Sperau ca, astfel, familiile lor nu vor fi ridicate. Pana la urma, calculele lor s-au dovedit a fi gresite. Documentele au inregistrat cateva exemple. Astfel, A. Ceban, din satul Frumoasa, ascunzandu-se, cu doi copii, a ramas in sat, iar sotia, cu alti trei, a fost deportata. A. Prepelita, din satul Tomai, cu doua fiice, a fost deportata, iar doi fii i-au ramas in sat, fara nici un sprijin etc. Mai trebuie spus ca o parte din cei care s-au ascuns, intorcandu-se acasa si gasind casele pustii si confiscate, si-au ajuns familiile in gari, ori, mai tarziu, s-au adresat organelor de represiune, pentru a fi trimisi si ei in locurile de deportare, unde se aflau parintii ori membrii familiilor lor. In perioada iulie 1949-9 iunie 1952, au plecat „benevol”, dupa familiile lor, 573 de persoane in asezarile speciale.
Oricum, in 1949, au fost exterminate familii si sate intregi, care imediat au fost repopulate cu adepti fideli ai partidului.
Operatiunea „Sever” (Nord)
Operatiunea cu denumirea cifrata „Sever” (Nord) a inceput la 1 aprilie 1951, ora 4 dimineata, si s-a incheiat la ora 20 din aceeasi zi. Bilantul operatiunii a fost: arestarea si deportarea in Siberia a 723 de familii, cu un numar total de 2.617 persoane, dintre care 808 barbati, 967 femei si 842 copii.
Deportatii au fost incarcati in doua garnituri de tren, care, in noaptea de 1 spre 2 aprilie, au luat calea Siberiei. Deportatii au ajuns in Siberia in zilele de 13 si 14 aprilie 1951. Deoarece „escorta a fost vigilenta”, in timpul transportarii, „din trenuri nu a evadat nimeni”. Potrivit documentelor oficiale, in drum spre locurile de deportare au fost nascuti 4 copii si a murit un deportat, bolnav de meningita. Dintr-un raport al Ministerului Afacerilor Interne al URSS din anul 1956, aflam ca iehovistii din R.S.S.M., ca si cei din republicile baltice si regiunile vestice ale Ucrainei si Bielorusiei se aflau, in numar total de 7.449, in regiunile Krasnoiarsk, Irkutsk si Tomsk.
La deportarea „martorilor lui Iehova” au participat 546 „lucratori operativi” ai Ministerului Securitatii de Stat, 1.127 ofiteri, sergenti si soldati din subordinea aceluiasi minister, 275 ofiteri si soldati din subordinea Ministerului de Interne si 750 persoane din organele locale de partid.
La munca fortata
In anii ocupatiei sovietice, in special in anii stalinismului, Moscova a tratat R.S.S. Moldoveneasca nu numai ca o sursa de materie prima, dar si ca o sursa de forta de munca ieftina pentru santierele de constructii, intreprinderile industriale si minele de carbune din diferite regiuni ale imperiului sovietic.
Inca din anul 1940, in R.S.S.M. a fost creata o directie republicana pentru recrutari la munci, iar in raioane s-au organizat birouri investite cu largi drepturi ca sa recruteze muncitori pentru „santierele comuniste” din raioanele estice si nordice ale URSS. La 9 august 1940, se hotarase deja „recrutarea in localitatile rurale ale Basarabiei a 20.000 de muncitori”. Planul a fost depasit: pana la 29 noiembrie 1940, organele de partid mobilizasera si trimisesera din Basarabia in regiunile indepartate ale U.R.S.S. 56.365 persoane.
Din aprilie 1944, cand Basarabia a fost reocupata de U.R.S.S., odata cu mobilizarile in armata sovietica au fost reluate si recrutarile la munci in industriile lemnului, carbunelui, miniera, a cimentului, petroliera etc. In anii 1948-1960, numai muncitorii (fara membrii de familie) recrutati pentru munci la „marile santiere comuniste” au fost aproape 200.000 de persoane .
Populatia incerca sa se eschiveze, pe diferite cai, de la mobilizarea la munca pe santierele din raioanele indepartate ale URSS. Este motivul pentru care, in ultimele luni ale anului 1944, in judetul Tighina, militia era in cautarea a 537 de dezertori din industria de razboi. In luna decembrie 1944, procuratura judetului Soroca a condamnat 9 persoane la diferite perioade de detentie pentru eschivarea de la munca in constructiile militare.
Este dificil de apreciat cate persoane au fost nevoite sa plece din Basarabia in urma politicii sovietice de recrutare la munca fortata. Cunoasterea numarului de muncitori angajati nu permite sa se stabileasca exact numarul persoanelor ce au parasit R.S.S.M., caci familiile muncitorilor erau de marimi foarte diferite, apoi unii dintre ei plecau fara familii. In anul 1958, de exemplu, din R.S.S.M. au plecat 801 familii, adica 2.967 oameni, iar in 1959 Ð 1.016 familii (3.512 persoane).
Ce se poate spune cu certitudine este ca politica sovietica de stramutare a popoarelor a condus la situatia ca, la sfarsitul anilor '80, peste 500.000 de moldoveni erau „instrainati”, raspanditi pe intregul teritoriu al URSS. Marea lor majoritate se afla in Ucraina, Federatia Rusa si Kazahstan.
Mai trebuie adaugat si faptul ca din R.S.S.M., pe langa moldoveni, au fost deportati si recrutati la munca fortata si reprezentanti ai minoritatilor nationale (rusi, gagauzi, bulgari, evrei etc.) De exemplu, la 1 ianuarie 1958, din cei peste 13.000 de deportati din R.S.S.M. care se mai aflau in gulagurile sovietice, doar 7.903 erau moldoveni.
Iar atunci cand s-a pus problema repatrierii persoanelor deportate, recrutate la munca fortata ori plecate din alte considerente din R.S.S.M., numarul reprezentantilor minoritatilor nationale care au revenit in Basarabia este foarte ridicat (peste 45% din numarul total al repatriatilor).
Soarta deportatilor in gulag
Viata deportatilor in Gulag a fost foarte grea si plina de lipsuri. Coloniile speciale, de regula, erau construite in locuri aproape nepopulate, in taigaua de nepatruns, ori in locuri mlastinoase. Deportatii au indurat foamea si au locuit in baraci, in frig si lipsiti de orice conditii sanitare, de obicei mai multe familii intr-o incapere. Dintr-un raport al NKVD, din februarie 1942, cu privire la activitatea de munca si gospodareasca a deportatilor colonizati in tinutul Krasnoiarsk, aflam ca, in colhozul „Stahanovet”, spatiul ocupat de deportati era de la 1,5 la 2 mp de persoana. In anul 1949, in localitatea Erbas, regiunea Tobolsk, intr-o baraca de 130 mp si in localul scolii de 90 mp au fost „cazati” 197 de oameni, fiecarei persoane revenindu-i cate un metru patrat de „spatiu locativ”. In sectorul de padure Lebedevka, regiunea Tiumeni, intr-o baraca de 98 mp, au fost „cazate” 28 familii (75 persoane), fiecarei persoane revenindu-i cate 1,3 mp. In majoritatea cazurilor, in baraci nu erau paturi, mese sau scaune, iar deportatii dormeau pe podea.
Pentru a se deplasa dintr-o localitate in alta, deportatii erau obligati sa obtina un permis special de la NKVD si sa revina, o data sau de doua ori pe luna, pentru a se inregistra.
Prima obligatie a deportatilor in gulag era sa munceasca. Ei erau obligati sa lucreze in intreprinderi forestiere, piscicole, de constructii, miniere etc. De exemplu, 1.172 familii (4.070) persoane, care au sosit in zilele de 23-24 iulie 1949, in regiunea Altai, au fost repartizate la munca astfel: in colhozuri – 596 familii, in sovhozuri – 516 familii, iar la un trust de extractie a aurului – 60 familii.
Pe „marile santiere comuniste”, conditiile de trai ale persoanelor recrutate la munca aproape ca nu se deosebeau de cele ale deportatilor. Intr-un raport din anul 1954, se mentiona: „Trebuie spus, ca „Stalingradstroi” nu este pregatit sa primeasca chiar si muncitorii fara familii. Lipseste spatiul locativ. In bordeie sunt cazate cate 50-60 persoane, barbatii si femeile locuiesc impreuna…”.
Intr-un document din anul 1958, vorbindu-se despre primirea muncitorilor moldoveni in Kazahstan, se constata: „65 de persoane au fost primite si amplasate direct in camp, in corturi, la o departare de 10 km pana la cea mai apropiata localitate…, 33 persoane au fost cazate intr-un camin, a carui stare sanitara este foarte nesatisfacatoare… Ceilalti muncitori, inclusiv cei cu familii, au fost amplasati in corturi neamenajate”.
In anii 1989-1992, in presa din Republica Moldova au fost publicate sute de marturii ale deportatilor despre viata lor din gulaguri. Fiecare din ele confirma faptul ca deportatii in Siberia au fost lipsiti de cele mai elimentare conditii de trai, iar foametea, frigul si bolile au curmat viata a mii de oameni.
Scrisori de la deportati
Nadejda Pascal, Durlesti. Deportata in 1949. In dimineata de 6 iulie am fost treziti de niste batai puternice in usa. Au intrat vreo 5-6 insi inarmati. Ne-au orbit cu lanterne, tipau la noi. Mama si-a pierdut cunostinta, a fost aruncata in camion. In invalmaseala, trei copii, printre care si eu, au reusit sa fuga. Cei care ne-au trezit au coborat in beci sa bea vin. Pana la urma a reusit sa fuga doar un alt frate de-al meu. In acea noapte au fost arestate numai mama si una din surorile mele. Noi, ceilalti, am fugit. Si tatal nostru se ascundea. Totusi, ne-au prins dupa 24 de ore. Am incercat din nou sa fugim si iar ne-au prins. Am fost trimisi in Siberia, in regiunea Tiumeni, dar am nimerit in raioane diferite. Ne-am reunit abia in toamna lui 1949, dupa ce mama a fugit. Tortionarii vroiau sa-i dea pentru evadare 20 de ani de munca silnica, dar, datorita faptului ca a fugit intr-un raion vecin si nu in Moldova, nu a fost judecata. Eram cazati in niste baraci bune pentru orice, numai nu pentru trai. Toti dormeau impreuna pe niste lavite. Baracile misunau de insecte, nu aveam unde sa ne spalam. Vara luam apa din lacuri, iar iarna topeam zapada. Chiar din primele zile, toti au fost fortati sa mearga la lucru – taiau padure, incarcau barne in vagoane etc. Cand veneau de la munca erau atat de istoviti, incat copiii trebuiau sa-i dezbrace. Pe gerurile de minus zeci de grade transpiratia ingheta si hainele deveneau tari ca piatra. Ii culcau, le puneau hainele la uscat, pentru ca, la 4 dimineata, sa le poata imbraca la lucru. Si asa zi de zi, timp de opt ani. Ei nu stiau ce inseamna zi libera sau sarbatoare. La incarcatul vagoanelor, deseori, lucrau si noaptea, cand venea trenul. Iarna, cand sinele de cale ferata erau ingropate sub zapada, ne puneau sa deblocam intreaga cale ferata. Datorita acestui tratament inuman, in anii 1955-'56, regiunea Tiumeni s-a plasat pe prima pozitie in URSS, dupa volumul productiei de masa lemnoasa. Si copiii erau organizati in brigazi speciale, care ii ajutau pe adulti. Nu stiau ce inseamna vacanta. Erau obligati sa taie lemne pentru iarna, sa stranga crengi sau chiar sa lucreze la incarcarea vagoanelor.
Nicolae Abageru. Deportat in 1950 in Kazahstan. A fost acuzat de tradare de patrie, organizarea grupurilor antisovietice si activitate antisovietica. Fara a fi judecat, a primit 10 ani de munca silnica si, pana in 1956, a scos minereu de cupru. Norma zilnica de minereu pe care trebuia sa o extraga era de 15 tone. Gardienii ii umileau permanent, inventau noi metode de a-i „reeduca si de a starpi din ei spiritul imperialist”. Intr-o zi, pe un ger de peste -30 de grade, 20 de detinuti au fost scosi sa sape un sant de canalizare. Pentru a sapa pamantul impietrit de ger li s-au aruncat numai cinci lopeti si doua tarnacoape. Cand au incercat sa protesteze, mai-marele grupului de paza le-a spus-o verde-n fata: „Noi am fost pusi aici nu sa va pazim, ci pentru ca sa bem sangele vostru”.
In 1956, dupa ce a fost readus la Chisinau, a primit de la KGB-ul de atunci o fituica al carei continut putea fi rezumat prin cuvintele: eliberat din KGB. Si nici o referire la anii petrecuti in Kazahstan. Chiar mai mult, i s-a ordonat sa taca despre ceea ce i s-a intamplat si, in niste termeni foate duri, i s-a spus ca, daca de pe capul celui care l-a denuntat (Nicolae Abageru isi cunostea turnatorul) va cadea macar un fir de par, totul va fi luat de la inceput si nu va mai scapa asa de ieftin. Totodata, i s-a interzis domicilierea in orase mari, asa ca a fost nevoit sa se stabileasca intr-o localitate din regiunea Odessa. Nu i s-a permis sa vina nici macar la inmormantarea tatalui sau. Abia peste trei ani a primit o scrisoare, prin care i se aducea la cunostinta ca nu mai este supravegheat de organele abilitate si ca se poate intoarce acasa.
Harta KGB
KGB-ul sovietic, prevazand destramarea URSS, a schitat o harta, care sa le favorizeze politica de deznationalizare si de dominare. Harta, publicata de revista moscovita „Turist” in 1968, sub forma unui ghid turistic, a fost ticluita in birourile Kremlinului, dupa vizita lui Nicolae Ceausescu, din 1967, la Chisinau.
Potrivit informatiilor facute cunoscute ulterior, Ceausescu ar fi pus in discutie problema retrocedarii Basarabiei, referindu-se si la alte localitati, locuite preponderent de romani, din stanga Nistrului. De altfel, in anii 1966-1967, istoricii din Romania incepusera sa ia in vizor, in plan stiintific, problema pamanturilor romanesti din afara hotarelor existente.
In acest sens, Moscova, alertata, a „croit” aceasta harta de alternativa, ce ar fi sustinut, la un moment dat, ca pamanturile din stanga Nistrului sunt… rusesti. Acad. Petru Soltan, presedintele Societatii de cultura si de drept „Transnistria”, confirma ca atunci a aparut si cartea, scrisa la comanda, a lui Artiom Lazarev, devenit ulterior parlamentar al Partidului Comunistilor, care sustinea ideea acestui „opus” publicat, parca accidental, intr-o revista de turism. Harta demonstreaza ca nu era vorba de o R.A.S.S.M. sau R.S.S.M., ci de o Pridnestrovie (Transnistrie, sau, mai exact, in traducere ar insemna un teritoriu din… jurul Nistrului) Mare. In aceasta era inclusa si Basarabia, si o parte din Bucovina, si Transnistria, cu hotarele pana la Balta, Odessa, Cetatea Alba, Cernauti, precum si o parte din actuala Ucraina, cu frontiera la Kiev si Nikolaev, pana la raul Tiligul. De ce, initial, s-a sugerat denumirea de Pridnestrovie, scotandu-se determinantul „moldoveneasca”? Deoarece KGB-ul rusesc a visat dintotdeauna sa-si extinda hotarele de vest, pana la Prut.
