Cu bun simt despre problemele Justitiei, si ale noastre, in raport cu Constitutia
De la preluarea puterii de catre alianta DA asistam cu stupefactie la un razboi deschis, „pe viata si pe moarte”, intre adeptii mentinerii reglementarilor actuale, pe baza carora s-a semnat Tratatul de aderare la UE, si militantii pentru reformarea profunda a Justitiei, prin punerea legilor ei de organizare si functionare in acord cu principiile constitutionale, pe de o parte, si cu legislatia europeana, pe de alta parte.
In mod cu totul surprinzator, cele doua tabere ignora, chiar daca pornesc de la ea, realitatea de fapt din Justitia nationala, care e una cutremuratoare prin mesajul pe care ni-l transmite. Pe de o parte una din tabere sustine ca „reformele” savarsite de fosta putere PSD sunt de o rationalitate exceptionala, EUROPEANA, pentru ca aseaza pe cei mai importanti magistrati, obedienti puterii pesediste, pe vecie, in fotoliile capitonate ale „autoritatii judecatoresti”, cu scopul implicit al apararii intereselor celor ce i-au „selectat” si apoi i-au numit. Iar pe de alta parte, tabara DA care insista sa remodeleze chipul Justitiei, dupa cum interesele ei momentane si de perspectiva o cer.
Pregatita cu mare grija de specialistii PSD, „reforma” pesedista este o enorma diversiune in capcana careia au cazut, din ignoranta sau din lene, si partidele aflate actualmente la Putere. Diversiunea a fost coordonata de „parintele” Constitutiei si de echipa sa de activisti UTC, ajunsi la maturitate politica in FSN-PDSR-PSD, cand, in varianta din 1991, au introdus ambiguitati menite sa puna in ceata mintea omului de rand si sa creeze confuzie in mintea specialistilor. De aceste ambiguitati au profitat si mai profita inca politicienii romani. TOTI!
Ca nespecialist, nu-mi voi permite decat observatii de bun simt. Iata, de pilda, ce spune art. 1, pct. 4 din Constitutia Romaniei: „Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor – legislativa, executiva si judecatoreasca – in cadrul democratiei constitutionale”.
Conform acestei prevederi, autorii textului constitutional trebuiau sa purceada la stabilirea atributiilor pe care fiecare Putere le are in stat, a modului in care isi exercita aceste atributii si, in final, a procedurii de control reciproc intre Puteri.
Daca, de bine, de rau, atributiile au fost stabilite, regulile de „echilibrare” a Puterilor, care, de fapt, sunt definite de Constitutie, (Titlul III), ca fiind „autoritati publice”, nu PUTERI, cum ar fi fost normal, diminuand si mai mult prestigiul acestora, si asa destul de scazut in ochii cetatenilor si chiar ai specialistilor. De aceasta ambiguitate – putere/autoritate publica – au profitat la maximum „parintii” Constitutiei, care si-au folosit odrasla in scopuri din cele mai perverse. De pilda, specialistii lor in interpretarea textului constitutional au propus Parlamentului regulamente care au facut din cele doua Camere instrumente de stopare a oricarui progres real spre implinirea idealurilor revolutiei din decembrie 89, iar guvernele rezultate din majoritatile parlamentare au devenit cutii de rezonanta ale acestora.
Chiar si in aceste conditii, primele doua „autoritati”, legislativul si executivul, din 4 in 4 ani, raspund pentru activitatea lor, Parlamentul, in fata electoratului, iar Guvernul, uneori mai devreme, in fata Parlamentului, in timp ce „autoritatea judecatoreasca”, nu raspunde, constitutional, in fata nimanui, pentru ca ea, autoritatea judecatoreasca, nu este aleasa de popor (electorat), precum primele doua.
Spre stupefactia mea, Puterea care controleaza celelalte doua Puteri, impunand suprematia legii, nu are nici legitimitate, nici putere reala, situatie absurda, nascuta din dorinta „parintilor” Constitutiei de a evita sa dea legitimitate unei Puteri care s-ar putea folosi de puterea ei pentru a-i trimite pe politicienii parsivi dupa gratii. Din aceasta cauza, Justitia a devenit obedienta, pana la umilinta, fata de Puterea politica, indiferent de culoare. Aceasta obedienta a adus unora din sistem beneficii materiale si promovari nesperate si nemeritate in cariera, iar societatii romanesti o imensa dezamagire, facand-o sa vada in toate structurile statului numai coruptie, minciuna si sarlatanie politica.
„Reglementand”, in interes propriu, mersul justitiei, PSD a lasat mosternire actualei puteri o „autoritate judecatoreasca” imbacsita de fideli, in majoritate fara nici o alta calitate decat atasamentul fata de cei care i-au selectat si apoi i-au numit in functie. E suficient sa parcurgi lista membrilor CSM, a Curtii Constitutionale si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, spune presa si ministrul Justitiei, pentru a realiza gradul inalt de implantare a oamenilor PSD in sistemul jurisdictional din Romania. Poate ca n-ar fi asa grav ca i-a numit PSD, daca numirile n-ar fi avut caracter pur politic, fara nici o legatura cu pregatirea profesionala sau cu performanta juridica.
In aceasta situatie, rezistenta sistemului la modestele propuneri de reforma ale doamnei ministru Monica Macovei este atat de puternica si vitriolata. Nulitatile se tem ca-si vor pierde privilegiile, iar stapanii lor, slugile. Aceasta este motivatia reala a solicitarii, de catre CSM, a „intependentei” justitiei si a refuzului acestuia de a admite legalizarea raspunderii judecatorului si procurorului, adica aplicarea art. 52, pct. 3 din Constitutie, unde sta scris, negru pe alb, ca: „Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Raspunderea statului este stabilita in conditiile legii si NU INLATURA RASPUNDEREA MAGISTRATILOR CARE SI-AU EXERCITAT FUNCTIA CU REA CREDINTA SAU GRAVA NEGLIJENTA”.
Culmea este ca presedintele CSM invoca in sprijinul sustinerilor sale mai curand sugestii constitutionale, decat prevederi EXPRESE, cum este cea de mai sus. Surprinzator este, de asemenea, si faptul ca d-na ministru nu-si sprijina propunerile, de responsabilizare a magistratilor pe un text atat de limpede!, dupa cum ma surprinde si neglijenta aceleiasi doamne ministru de a nu aseza in cadru constitutional propunerea d-sale de numire si revocare a procurorilor generali, de catre Presedintele tarii, la propunerea ministrului Justitiei, desi art. 132, pct. 1, din Constitutie, ii permite acest lucru! Iata textul acestui articol: „Procurorii isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic superior, SUB AUTORITATEA MINISTRULUI JUSTITIEI”. Logic: daca procurorii generali isi desfasoara activitatea sub autoritatea ministrului Justitiei, numirea lor, a procurorilor generali, nu poate fi facuta nici de Parlament, nici de CSM sau de Guvern! Nu scrie nicaieri in Constitutie ca numirea procurorilor se face la propunerea sau cu avizul altcuiva! Deci prevederea din propunerile MJ, de solicitare a avizului CSM, la numirea sau revocarea procurorilor generali, este o concesie neconstitutionala pe care doamna ministru a facut-o CSM spre a-i castiga bunavointa. (Nota: Intr-o emisiune televizata – Nasul – la intrebarea transmisa de mine prin e-mail, d-l Adrian Nastase a raspuns senin si neadevarat, ca in Constitutie nu exista o asemenea prevedere, dupa care a spus ca il sacai cu aceasta observatie, pentru ca as fi… prieten cu d-na ministru! Nu sunt, desi m-ar onora). In context imi permit sa-mi exprim nedumerirea in legatura cu faptul (constitutional!), ca procurorii fac parte dintr-un minister, fie el si public, dar se subordoneaza… altui minister, cel al Justitiei! Ca la noi la nimeni, vorba unui gazetar.
Incercand sa aiba propria identitate, procurorii cauta, pe cai laturalnice Constitutiei, sa se puna pe picior de egalitate cu colegii lor, judecatorii. Nicaieri insa in legea suprema, nu se face vreo referire la faptul ca procurorii au atributii similare cu ale judecatorilor. Echivalarea functiei de procuror cu cea de judecator (=magistrat) propusa de d-na ministru, este, de altfel, si ilogica, deoarece procurorul este parte in proces si nu judecator-magistrat. Si, pentru a ramane la nivelul textului constitutional, de care se face atata valva cand este vorba de a se apara privilegii, cu exceptia sintagmei CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, in Constitutie NU SE VORBESTE de magistrati, ci de judecatori si procurori!
O alta observatie pe care doresc sa o fac publica este legata de modul in care este ales CSM, „garantul independentei justitiei” (art. 133). Cine credeti ca alege pe garantul independentei justitiei romane? Sase mii de judecatori si procurori, nici unul genial pana acum, intruniti in adunari generale, tip CAP, care aleg, ca la sindicat, pe garantul valorificarii drepturilor noastre fundamentale. Cum este posibil asa ceva? Uite ca este, pentru ca fauritorii Constitutiei au avut interesul lor ca Legea suprema sa fie cat mai ambigua si mai usor de „interpretat” de specialistii in manipularea vointei nationale, exprimata prin vot. Logic ar fi ca puterea CSM sa provina de la aceeasi sursa de putere: electoratul! Asa cum se intampla cu Legislativul si Executivul.
Numai daca ar fi ales prin sufragiu universal, CSM ar fi indreptatit sa se considere Putere in stat, egala in drepturi si obligatii cu celelalte doua, dar cu specificul ei. Pana la modificarea Constitutiei si la redactarea textului ei intr-o limba romana clara si precisa, fara nici o posibilitate de „interpretare”, va trebui sa adaptam legislatia si sa rotunjim asperitatile acesteia, la modelul european. (Nota: Nu pot fi de acord cu opinia, altfel bine documentata si structurata logic, exprimata de dl Catalin Avramescu, in Revista 22, nr. 801/2005, cum ca in statele democratice exista o singura Putere reala, suprema – Legislativul -, celelalte doua fiindu-i subordonate pentru ca acesta face legile, pe care Justitia le aplica iar Guvernul urmareste indeplinirea hotararilor ei! Conform Constitutiei noastre, statul roman este organizat potrivit principiului separatiei si echilibrului Puterilor, sintagma ambigua, e drept, dar care sugereaza posibilitatea controlului reciproc dintre Puteri, desi acest control nu este prevazut in Legea suprema! Dar el, practic, functioneaza, in sensul ca Justitia, prin Curtea Constitutionala, de pilda, cenzureaza actele Parlamentului, ca si hotararile Guvernului, daca acestea nu concorda cu prevederile Constitutiei. Deci, Curtea Constitutionala este necesara, dar trebuie constituita din juristi cu mare prestigiu profesional si moral, specialisti in drept constitutional, nu agramati de tip Ion Predescu, fost procuror comunist, apoi avocat de trei parale, iar in cele din urma parlamentar PSD, singura „calitate” care l-a recomandat pentru mandatul de judecator la prestigioasa Curte!)
Ce sa spunem, insa, de recenta hotarare a Curtii Constitutionale, curte imbibata pana la refuz de politruci notorii, de sorginte pesedista, care tin cu tot dinadinsul sa moara in scaun, desi se plang peste tot (magistratii si procurorii, in general) ca sunt sufocati de munca si epuizati de efort. Nu stiu ce legatura are Constitutia Romaniei cu pensionarea, la termenul legal, a judecatorilor, indiferent de functia in care s-au cocotat, de cele mai multe ori, prin relatii „nepotrivite” cu legea.
O alta „scapare” a legii supreme, consta in omiterea prevederii exprese cu privire la raspunderea CSM pentru activitatea sa. Mai precis, lipseste precizarea in fata cui da socoteala cea de a treia, pretinsa, Putere din statul roman? Este ilogic si inadmisibil ca judecatorii si procurorii sa-si dea lor insisi seama pentru modul in care infaptuiesc Justitia! Si din acest unghi de vedere, Constitutia ar trebui modificata, altfel vom perpetua arbitrariul unei bresle de 6-7000 de indivizi asupra linistii si vietii noastre.
Iar cererea imperioasa a CSM ca el sa fie recunoscut ca garant al independentei Justitiei este mai mult decat fortata, este abuziva, pentru ca, in fond, independenta Justitiei priveste, cu precadere, ACTUL DE JUSTITIE si abia dupa aceea, independenta institutiei ca atare. Judecatorul, cand judeca un dosar, nu este chiar independent, din moment ce se supune legii si constiintei sale, daca are, iar daca nu are, nu are nici ce cauta in magistratura! Asta nu inseamna ca este scutit sa raspunda, nu atat pentru erorile firesti, pe care le indreapta instantele superioare, cat mai ales pentru cele date in dispretul vadit al legii, si mentinute, din fals spirit de colegialitate, de acele instante superioare… Apoi, ca Putere in stat, ea trebuie sa admita controlul celorlalte Puteri, pe care, le randul ei, le controleaza, pazind societatea de abuzuri. Din pacate, procedura de control reciproc, intre Puterile din stat, nu este prevazuta in Constitutia iorgovenist-iliesciana!
Daca pana acum m-am referit la ambiguitati prevazute in Constitutie, voi rezerva cateva randuri violarilor, de catre toate guvernarile de dupa Revolutie, a unor principii constitutionale, EXPRES inscrise in ea. De pilda, toate legile electorale de pana acum discrimineaza profund pe candidatii independenti fata de cei de pe liste de partid, pe de o parte, iar prin promovarea pragului electoral, indiferent de marime, anuleaza, practic, votul a milioane de electori, sanctionandu-i pentru „vina” de-a fi optat pentru partidele care n-au atins pragul electoral. Votand o astfel de lege, Parlamentul Romaniei a facut praf si pulbere articolul 16 din Constitutie, prin care cetatenilor li se garanteaza ca, ei intre ei, „sunt egali in fata autoritatilor publice si legilor, fara privilegii si discriminari”. Iar enuntul din alineatul urmator, ca „Nimeni nu este mai presus de lege”, ramane o sintagma fara continut, din moment ce parlamentele si guvernele post-decembriste nu s-au sinchisit de o astfel de prevedere. Sau, ce credit sa mai acorzi principiului constitutional al asocierii libere a cetatenilor in partide politice, din moment ce, prin legea partidelor, pui restrictii Ð numar de aderenti si raspandire geografica – la constituirea acestora. Sau, cat de serioasa este stipulatia constitutionala, de a restrange numarul de mandate prezidentiale, la cel mult doua, cand stim cu totii ca Ion Iliescu a solicitat patru si a obtinut trei, fara ca vreo instanta sa-i ceara socoteala!
O alta violare, deliberata, a Constitutiei, de asta data savarsita de guvernele precedente si de cel actual, se refera la nonsalanta cu care acestea au incalcat interdictia de a da ordonante de urgenta in domenii ce fac obiectul legilor organice! Ori, se stie, toate guvernele de pana acum au promovat astfel de ordonante! Cea mai recenta incalcare a interdictiei constitutionale este ordonanta guvernului Tariceanu de modificare a legii electorale! Acest fel de violare a Constitutiei este atat de frecvent, incat a devenit o regula… neconstitutionala, dar accepta tacit de intreaga clasa politica, caci „cutuma” satisface, cat se poate de bine, interesele de moment. Cu toate acestea, NIMENI SI NICIODATA N-A ATACAT LA CURTEA CONSTITUTIONALA aceste nesocotinte.
Dar, ceea ce a pus varf la toate, este inconstienta politicienilor de a omite sa introduca in Constitutie procedura de control parlamentar asupra hotararilor Curtii Constitutionale. Acest lucru ne-a adus intr-o situatie ridicola: sase indivizi, unii dintre ei fara nici o zi de magistratura, au hotarat ca propunerea din proiectul de lege privind pensionarea magistratilor, pe de o parte, si obligatia acelorasi de a se recuza in caz de conflict de interese, ori de a renunta la cumulul de functii, este neconstitutionala si, ca atare, respectivele articole au fost scoase din lege. Cu alte cuvinte, pensionarea magistratilor dupa termenul prevazut de lege, cumulul de functii si conflictul de interese, interzise, acestea din urma, chiar de Constitutie, sunt, dupa opinia lor, constitutionale, iar propunerea MJ, neconstitutionala!
In loc sa li se dea cu sictir celor sase, si sa fie condamnata hotararea lor, presedintele Basescu a preferat sa se arate mai catolic decat Papa si a ridicat in slavi „independenta” de care judecatorii de la CC au dat dovada, cerand, neconstitutional, Parlamentului si Guvernului sa se tocmeasca, balcanic, cu cei sase majordomi ai PSD, in vederea gasirii unei alternative. Alternativa, la ce? Din moment ce textul constitutional, cu referire la speta, cuprins in art. 147.2, este foarte clar si pentru aprozi. Iata-l: „In cazurile de neconstitutionalitate care privesc legile, inainte DE PROMULGAREA LOR, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozitiile respective (din Lege, n.ns.) pentru PUNEREA lor de acord CU DECIZIA Curtii Constitutionale”.
Deci, Parlamentul NU TREBUIE sa tina cont de prevederile Constitutiei, ci de opinia Curtii Constitutionale! Altfel spus, Parlamentul trebuie sa gaseasca argumente constitutionale pentru a adapta Legea la pretentiile, neconstitutionale, ale celor sase „judecatori”! Cum asa ceva NU era posibil, mesterii juristi de pe langa Guvern si Presedintie au pus in discutia Parlamentului hotararea Curtii Constitutionale, NU pe baza alineatului de mai sus, ci pe prevederile din alineatul 1, din acelasi articol, 147, care, insa, se refera la legile PROMULGATE deja de Presedinte si considerate de Curtea Constitutionala ca fiind neconstitutionale!
Iata, dar, cum o „scapare” din vedere a parintilor (vitregi) ai Constitutiei, prost carpita in 2003, aduce structurile statului in cea mai ridicola situatie: sase oameni, cunoscuti pentru obedienta lor fata de PSD, sfideaza Parlamentul si Guvernul si joaca pe degete destinul european al Romaniei!
Continuand seria de interpretari amatoristice, specialistii in drept constitutional, de pe langa Guvern si Presedintie, n-au observat ca, prin decizia sa, Curtea Constitutionala a DEMIS guvernul Tariceanu, iar toate actele acestuia, de dupa publicarea hotararii Curtii Constitutionale in Monitorul Oficial, sunt NULE de drept! Constitutional, guvernul Tariceanu functioneaza ilegal, chiar daca a fost reinvestit de Parlament, pe baza unei Declaratii politice.
Cum insa PSD n-are, deocamdata, interes sa doboare guvernul Tariceanu, iar Tariceanu nu are nici el vreun interes sa plece, desi a fost, practic, DEMIS, inca de acum cateva saptamani, de catre Curtea Constitutionala, Romania redevine o tara in care legea e facuta cu un singur scop: sa fie incalcata la cea dintai ocazie! Si cum ocazii de acest fel, la noi, se intalnesc la fiecare pas, Legea a devenit pres national si praf in ochii UE.
