Sa aiba oare intelectualii de notorietate din Romania ceva de invatat de la PSD? Partidul in cauza era unul alcatuit din cetateni de rang superior, neconstransi la a se limita la regulile clasice ale jocului, in timp ce darile reveneau, fireste, buzunarelor oamenilor de rand. O prima nota de plata pentru aroganta formatiunii survenea in 1996, iar ulterior sosea si clipa unei noi sanse, aparute ca urmare a insuficientei succesorilor. Se prea poate ca istoria sa se mai repete si dupa momentul 2004.
Intelectualii de marca au toate sansele de a se trezi mai putin norocosi atunci cand comportamentul lor va fi analizat si estimat a fi fost unul deficitar. Tendinte de pastisare a politicienilor se intrezaresc deja: preferinta pentru discursuri obscure, dispretul elitist fata de orice critici aduse dublelor standarde aplicate, lipsa de deschidere, de transparenta, ostentativul favoritism la care se recurge si care face dureroasa dovada ca si in lumea artelor si literelor antiselectia poate avea, in cele din urma, castig de cauza. Triumful „bisericutelor” a putut fi constatat in cadrul a numeroase culturi nationale. Dar in Romania efectul „de gasca” a devenit un defect major si fatal. Tara resimte acut absenta intelectualilor care ar putea oferi indrumare si sprijin restului societatii in momente de eforturi colective intru perceperea, patrunderea si impacarea cu un trecut diabolic in baza unei echitati valabile atat pentru victime, cat si pentru opresori. In acest sens, rolul CNSAS este esential, deoarece institutia ramane una dintre putinele in care puterea este exercitata de intelectuali. Dar daca reprezentantii CNSAS aplica tacit aceleasi duble standarde, protejand unele personaje din motive discretionare, atunci nu numai ca vor fi abandonat o cauza cu adevarat nobila la picioarele inamicilor libertatii si sinceritatii, ci vor fi privat tara de sansa unei lustratii veridice si, intrinsec, de cea decisiva a rupturii cu trecutul.
Cu zece ani in urma, intelectualii deveniti persoane de notorietate contribuiau la crearea climatului care a permis inlaturarea lui Ion Iliescu. Din 2000 incoace insa, multi dintre acestia au ajuns captivi in paienjenisul patronajelor ce se dovedesc acum a-i fi izolat de societate. Intre timp, destui scriitori sovini sunt aclamati mai zgomotos decat, odinioara, pleiada figurilor de care se temea insusi Iliescu.
Prevalenta coteriilor intelectuale echivaleaza cu garantarea mediocritatii. Faptul ca din 1989 incoace prea putini romani s-au distins pe scena culturala europeana este relevant. Termenul pentru ca intelectualii sa intre intr-un dialog onest cu societatea este aproape depasit. Nevoia de noi talente a devenit stringenta. Altfel, spectrul sucombarii culturii veridice are toate sansele sa devina trista realitate. Sufletele credule sa nu se autoamageasca in speranta ca tehnicienii din menajeria lui Vantu nu ar dispune de suficiente planuri de „prostire” a publicului. Daca strategiile acestora se dovedesc de succes, „cei mai mari zece romani” vor parea curand arta curata comparativ cu maldarul de gunoaie ce va urma.
