Interviu cu documentaristul Dumitru Budrala
Dumitru Budrala este un documentarist cu peste 20 de filme la activ, un fotograf cu opt expozitii, un director-fondator (din 1993) al Festivalului International de Film Documentar si de Antropologie Vizuala de la Sibiu. Dumitru Budrala a castigat finantare de la CNC, iar cel mai nou film al sau, „Blestemul ariciului”, a avut recent premiera bucuresteana la Institutul Cultural Roman.
„Blestemul ariciului” a obtinut in acest an Marele Premiu al Festivalului Film.doc2 de la Sfantu Gheorghe si Premiul pentru cel mai bun documentar, la Festivalul Docupolis din Barcelona. „Blestemul ariciului” urmareste in 103 minute existenta grea a unor romi din comunitatea baiesilor, carora impletitul maturilor si cosurilor de nuiele nu le mai asigura traiul. Urmarindu-i mergand kilometri intregi pe jos, discutand cu romanii ori intre ei, Dumitru Budrala face portretul atasant al unor oameni interesanti, cu o filosofie proprie de viata. Meritele principale ale filmului sunt naturaletea si respectul fata de personaje.
– „Blestemul ariciului” e un film antropologic sau unul documentar?
– Sunt filme care pot face parte din ambele categorii. „Blestemul ariciului” poate comunica si cu lumea documentarului, dar este foarte apreciat si in lumea academica. In viziunea mea, cel mai greu este sa faci astfel de filme. Toate celelalte documentare tip eseu au o productie controlabila – scenariu, actori etc., iar realitatea este superfiltrata prin viziunea autorului si prin toate artificiile productiei. Exista insa un public select, mai ales in Occident, care e satul de documentare-eseu sau docudrame TV regizate. Exista deci un apetit pentru astfel de filme care iti dau ocazia sa intri in intimitatea lumii sociale prezentate si sa-ti formezi singur concluziile fara ca o voce, un scenariu, un expert sa te ajute.
– Cum a fost perceput filmul in strainatate? Ca o abordare fara parti-pris-uri a subiectului sau ca o pledoarie pentru respectarea minoritatilor etnice?
– Unii au apreciat finetea lui, forta de a crea personaje, atmosfera speciala realizata din filmarea directa a realitatii. De exemplu, exista o scena in care un personaj care merge pe o carare in mijlocul padurii se opreste dintr-o data pentru a emite conside-ratii despre religie, credinta si secte. Urmeaza un dialog pe care unii critici l-au numit „discutie metafizica la 1.000 de metri altitudine” si l-au asemanat cu „Asteptandu-l pe Godot” al lui Beckett. Altii au remarcat calitatea imaginii, dar si faptul ca filmul a adus o abordare originala, onesta, a modului de viata al unei familii de romi. „In sfarsit, un film despre romi, s-a scris, care nu arata numai mizeria si disperarea lor si nici nu cade in cealalta extrema, a exoticului si pitorescului.”.
– Care e maniera ta de abordare atunci cand faci un asemenea film? Cum te pozitionezi fata de „personaje”? Cum regizezi?
– Urmaresc sa surprind oamenii in atitudini cat mai firesti, sa evit tendinta lor de a „juca” pentru camera .
Incerc sa schitez un portret al personajului prin cat mai putine imagini, gesturi, vorbe. De aceea prefer sa-i filmez in actiuni de rutina. Nu abuzez de intimitatea lor in momentul in care le-am castigat increderea. Exista un contract moral nescris. Daca nu l-as respecta, personajele cu care lucrez ar fi cu siguranta deranjate si nenaturale. Ceea ce pot face este sa provoc discutii pe anumite teme. Pe de alta parte, nu-mi place sa tratez unilateral subiectul. Intotdeauna caut toate valentele si incerc sa surprind personajele, atat cat se poate, in toata complexitatea lor.
– Cum te raportezi la cinematograful direct ?
– Depinde. Termenul de cinematograf direct, cine-verite in limbajul cotidian, este folosit in sens mai larg pentru documentarul observational, adica pentru productii fara scenarii clare, fara scene regizate, fara actori, cu accent pe prezenta camerei in mijlocul evenimentului etc. In sens larg, sunt adeptul acestei abordari. In istoria documentarului, curentul cinematografului direct a facut multe experimente interesante, dar cand principiul neinterventiei autorului a devenit o dogma, au rezultat si multe rebuturi.
– Cum gasesti bani pentru filme?
– Greu. Anul acesta se pare ca s-a schimbat ceva la CNC. Impreuna cu Vivi Dragan Vasile am castigat la concursul CNC finantare pentru un documentar despre satul Dragus, care va fi produs de FAV. Sper ca sistemul de selectie pe baza calitatii proiectelor depuse va continua si de acum inainte si nu se va reveni la vechile obiceiuri de acordare a finantarii pe cine stie ce criterii.
– Cum stati cu pregatirile pentru festivalul de anul viitor?
– Foarte bine. Am ajuns ca mari personalitati din lumea documentarului si antropologiei vizuale sa se autoinvite la festival. Festivalul de la Sibiu si-a facut un nume solid si am avut surpriza de a primi primele inscrieri chiar inainte de lansarea oficiala a urmatoarei editii. Cat despre partea financiara, sa speram ca va fi mai usor de aceasta data, pentru ca 2006 e an premergator programului „Sibiu – capitala culturala a Europei”.
