Va aduceti aminte de aceasta scandare memorabila de la inceputul lui 1990? Daca atunci in urma cu o luna sau doua Securitatea avea puteri depline, apoi istoria s-a dat peste cap iar oamenii iesiti in strada, fara sa se mai teama, cereau cu voce tare pedepsirea celor spre care inainte nici nu indrazneau sa priveasca.
Securistii n-au coborat in mina, s-au imbracat insa in haine mineresti si au organizat mineriade pentru a face tara de rusine si a fi din nou priviti ca o „Etiopie a Europei”. Nici macar nu au putut fi opriti sa invarta circuitele de bani ca in scurt timp sa ajunga foarte bogati si sa faca legea intr-o tara devastata si, cum spunea cineva, aflata intr-o maxima deriva a criteriilor. De asemenea, si poate lucrul acesta e cel mai grav, securistii nu au putut fi opriti sa intre in politica, sa se furiseze pe sub pielea partidelor istorice, sa ajunga sub cupola Parlamentului, sa fie autori de legi si, evident, sa voteze acele legi care le conveneau. Securistii, cu alte cuvinte, nu au fost niciodata invinsi, ci ei, intr-o forma sau alta, au invins, i-au invins pe cei batrani, veterani de razboi si fosti detinuti politici, pe intelectuali care vedeau ca vorbesc si scriu de pomana, pe tinerii care si-au luat lumea in cap si au parasit tara.
La 16 ani, aceasta este privelistea pe care o ofera Romania atat strainilor, cat mai ales cetatenilor ei. Peisaj dupa batalie, ar fi spus Wajda.
Deschiderea dosarelor, ma repet, e ca o ridicare a gunoiului la suprafata. Unii se tem, altii inca se mai rusineaza – neverosimil -, altora – previzibil – putin le pasa si chiar se mandresc cu trecutul lor. Scoaterea la lumina a dosarelor pare un fel de revansa tarzie pe care in sfarsit societatea civila reuseste sa si-o ia dupa anii de minciuna, confuzie si umilinta. E bine ca inca opinia publica nu e indiferenta si se pronunta pentru eliminarea din viata politica a acelor personaje care in trecut au colaborat cu Securitatea ori au fost chiar securisti. Dar 16 ani sunt 16 ani, copiii de la inceputul anilor '90 sunt acum oameni in toata firea, studenti, poate la randul lor intrati in politica, iar ei nu inteleg de ce a trebuit sa treaca atata timp pana ce am inceput sa facem putina ordine sau sa aducem ceva insanatosire in bolnava noastra societate. Oricat le-ai explica, ei nu inteleg. Si mai ales nu pot sa admita ca o revolutie in care s-a scandat „securistii in mina”, in care s-au facut rugaciuni colective, in care au murit oameni – iar mortile nu au fost trucate – a putut fi atat de diabolic deturnata!
Totusi, acestor tineri le-am putea da urmatorul raspuns: puneti-va in pielea noastra si dati timpul inapoi cu 20 de ani! Pe atunci, in foarte multe familii din Romania, de oriunde ar fi plecat discutiile, ar fi ajuns in acelasi punct. Ce facem? Cat o sa mai dureze? Nu se intampla ceva? De intamplat s-a intamplat. De Ceausescu am scapat. Dar tot aceleasi discutii nu puteau sa ocoleasca un subiect mult mai dificil decat inlaturarea cuplului dictatorial. De acord, om scapa cumva de astia doi, dar ce va fi cu restul? Cu balaurul umflat din spatele lor? Ce facem, cu alte cuvinte, cu Securitatea? Ce facem cu activul de partid? Il vom lua pe fiecare in parte si-l vom baga in mina? Oare a fost securist care sa nu fi avut vreun cumatru in armata? Iar armata e chiar cu noi? Nu sunt toti sudati ca matul porcului? Nu e partidul comunist difuzat in toate structurile? Si nu ne vom folosi de vechile structuri? Fiindca asta a fost situatia, anii au trecut. O mana a spalat pe alta, neamurile, amicitiile, cumetriile au primat. Dupa 16 ani, mina e CNSAS. Aici politicienii sapa in dosare. O diferenta: nu li se innegresc mainile.
