Ulite pustii, pline de praf, scene ale durerii oltenilor sinistrati de furia Dunarii. In urma cu cateva luni, aici, la Rast, era potopul. Sute de case ingropate sub apa, oameni fugiti din calea prapadului, animale inecate, averi de-o viata scapate printr-o bresa din dig. Viata nu a mai fost la fel dupa ce rastenii s-au trezit saraci, oameni odata gospodari ajunsi intr-o noapte cu mana intinsa dupa o sticla de apa si o paine. Saracia a venit odata cu apa si a ramas, marturie dureroasa, pripasita prin curtile devastate de puhoi. La Rast, nimeni nu a mai facut nimic dupa nenorocirea din primavara. Satul a devenit, in cea mai mare parte, ruine, dupa razboiul fara sorti cu inundatiile pe Dunare. Tabara de corturi, ridicata de Armata si din ajutoarele din strainatate, este inca plina. Lucru inadmisibil dupa luni intregi trecute de la viitura si mai multe promisiuni venite decat puteau duce satenii.
Ramasi pe drumuri
Drumul ce duce in comuna doljeana este marginit inca de ape. Prea multa ca sa se mai poata retrage in scurt timp. Poate dura chiar ani. Campul este in general o mare balta. Pe locul unde odata erau culturi agricole sau pasuni se afla acum un lac imens, cat vezi cu ochii. Localnicii s-au reprofilat si, in loc sa tina de coarnele plugului, stau cu undita in mana pe margine. Arsita campiei a mai scos la iveala palcuri de uscat, pe care se vad pesti morti, semn ca pescuitul poate da roade. Intram in localitate si, pe drumul principal, inca de la primele case, semnele prapadului te infioara. Case pustii, case daramate, case ce stau sa cada, case care nu mai sunt, de atunci, locuinte. Doar triste amintiri. Multe din curti au fost napadite de buruieni inalte, care incearca sa mai acopere parca nenorocirea in ochii trecatorului. Trei sferturi din sat a ramas pe drumuri. Drumuri care nu se stie unde duc. Deocamdata, la corturile din deal. Mai mult de 1.000 de case nu mai pot fi locuite. Unii, legati de gospodarii ca radacinile unui copac batran, incearca sa supravietuiasca prin camarute improvizate langa daramaturi. Altii si-au mutat chiar corturile in curte. Cele patru mii de suflete din comuna, numiti candva de o inalta autoritate doar „locuitorii unui catun”, incearca fara izbanda sa-si recladeasca viata care au avut-o odata. Modesta, foarte modesta, dar obisnuita pentru ei. Acum multi nu mai au decat un cort deasupra capului, provizoriu si acela. Sunt pe drumuri si nimeni nu mai face nimic pentru ei.
Sub cerul liber
Aurel este un satean cu casa jumatate la pamant. Nu se mai poate numi casa, ci doar cativa pereti de lut ramasi in picioare. Prima a cazut camera de la drum. Restul s-a lasat pe o parte. Il gasim pe una dintre ulitele marginase, din cea mai afectata zona de inundatii, unde procentul de case ramase in picioare este sub zece la suta. Sta la umbra, pazindu-si amarat saracia. Aurel Iorga este numele lui si este unul din miile de sinistrati din Rast. Trecut de 50 de ani, arata de 70. Ars de soare de cat a dormit afara, nu mai are unde se duce. Spune ca pentru el nici cort nu a mai ajuns. Doarme pe o banca, langa casa, ca intr-un continuu priveghi. Sub cerul liber. Cu mintea debusolata de atatea necazuri, isi mai amorteste supararea intr-un pahar de vodca ieftina, capatat de prin vecinii carora le mai da ajutor la recuperarea materialelor. Cand se trezeste, cauta din nou alinare in bautura. Din casa lui nici nu mai are ce recupera. Nimeni nu are curaj sa se urce pe acoperis sa mai ia vreun capat de lemn sau o bucata de tigla, pentru ca totul se poate prabusi in orice moment. „Suntem terminati”, se confeseaza omul. „Vedeti, nu mai e nimic. Chiar nimic. Unde sa ma duc? Pe cine sa iau de gat pentru ce mi s-a intamplat? Mai bine imi vad de treaba. Stau aici, pe banca asta, si astept. Nici eu nu stiu ce. Poate sa mor.” La vecini se lucreaza de zor. Un grup de tineri decoperteaza de tigle acoperisul unei case. Sunt de la Liceul Teologic Adventist din Bucuresti, veniti voluntar. In baza autoritatilor… nu mai sta deja nimeni. Pana acum nu au facut mai nimic. Copiii lucreaza de zor, in echipe, cate o saptamana, ajutandu-i pe sinistratii din Rast sa-si mai salveze din materialele de constructie vechi.
O fantana la 4.000 de guri insetate
Inaintam pe ulitele pustii, unde doar ici-colo mai vezi cate o suflare. O batrana sta la poarta, la umbra unui corcodus, si ingrijeste un bebelus, ferindu-l de arsita cu o creanga infrunzita de paltin. Praful se ridica molatec in urma noastra, incetosand aerul fierbinte de iunie. Sunt peste 30 de grade afara. Vegetatia crescuta salbatic prin garduri da senzatia ca tot satul a fost evacuat definitiv. Dar in unele curti, desi cu casa prabusita, mai paste cate un cal sau o vaca priponita de proprietar in batatura. Pentru ca panza freatica este foarte sus si pentru ca toaletele taranilor din fundul curtii au fost si ele inundate, apa din fantani nu mai este potabila. Nici pentru spalat nu poate fi folosita. Astfel, cele aproape 1.000 de puturi sunt acum de nefolosit. 4.000 de oameni iau apa dintr-o cisterna a Armatei ce trece o data la trei zile prin sat. Si mai este un put pe deal, chiar in tabara ridicata din ajutoarele din strainatate. Acolo este apa potabila.
Peste drum de cimitirul satului, pe drumul principal, doi batrani stau la poarta, cu trei bidoane de plastic, goale, tinute aproape. Este familia Tudor. Batranii sunt octogenari. Banca din fata portii si gardul de lemn sunt singurele lucruri care au ramas in picioare dupa potop. Casa e facuta praf. Prin daramaturi se vad atarnate pe pereti covoare oltenesti. Cei doi dorm intr-un cort, in fundul curtii. Nu au vrut sa plece nici morti din curtea lor. La ora amiezii asteapta gafaind de caldura cisterna cu apa potabila: „N-a mai venit de doua zile, maica!”, se plange batrana. „Si stam si ne uitam lung pe drum, ca nu putem la etatea noastra sa mergem la fantana din deal, ca sunt doi kilometri de aici. Si lumea e rea, cica se le dam bani ca sa ne aduca. Pai de unde, pacatele noastre, ca avem un milion pensie, vai de capul nostru! Ca uite ce nenorocire a venit peste noi tocmai acuma. Cand ziceam si noi sa traim mai bine, sa ne facem rost de inmormantare, a venit potopul asta de ne-a lasat ca vai de capul nostru”.
Satul nou nu exista!
Chiar intre cele doua tabere de corturi, pe drumul catre Bailesti, au hotarat autoritatile sa faca noul Rast. S-a perindat pe la fata locului mai toata lumea, de la presedintele Basescu la Gigi Becali, si pana la urma nu s-au tras decat doua brazde care sa delimiteze hotarul viitoarei asezari. E camp ca-n palma, cultivat cu grau. Peste drum, mai spre vechiul sat, Becali si-a amplasat un depozit de materiale, care, zic oamenii, ar ajunge pentru 100 de case. Din cele peste 1.000 necesare. Restul… vorbe. S-au facut schite, s-au impartit, verbal, chiar si locuri de casa, s-au adus cateva buldozere ruginite – si totul zace in nepasare. Oamenii se uita lung peste camp si nu mai au speranta ca vor vedea prea curand rasarind acolo un sat. Unii mai optimisti si-au amplasat chiar cate un cort in locul unde li s-a promis casa. Si asteapta. Unii se cearta ca planul de constructie pentru noul sat ar fi prea banal, ca locuintele vor fi tip, ca viata va fi ca in colonie. Altii – ca ar trebui si canalizare, ca intr-un sat european.
„O sa facem un mars al saraciei”
Realitatea este insa mult mai cruda. Dupa luni intregi de la catastrofa, acolo nu este decat camp. Si corturi. Sunt naivi care inca mai cred ca la iarna se vor plimba pe ulitele noi si asfaltate, ca vor iesi la drumul principal, larg de opt metri, si ca vor face baie in noile lor locuinte moderne. Vise desarte. Nimic nu s-a miscat de luni de zile. Doar cateva brazde trase, si acelea cu fast electoral. Multi il critica pe primarul Iulian Silisteanu ca isi satisface interesele personale, ca si-a angajat toata familia in primarie si ca se infrupta din ajutoare. Altii cred ca e prea mic pentru a se bate singur pentru o cauza asa de mare, cum ar fi o localitate complet noua. Toti insa il critica pe Tariceanu. Ca nu s-a obosit sa calce pe la ei, sa-i vada in ce nenorocita de viata se zbat. „O sa facem un mars al saraciei, desculti, pana la Bucuresti. Sa ne vada o lume cum am ajuns!”, striga revoltat un satean. Satul cel nou nici pe hartie nu a fost definitivat. Cel vechi a ramas in vale. Uitat sub ape, odata cu promisiunile duse in aval, pe Dunare.
