Ca intotdeauna gasim poate acolo unde ne asteptam mai putin randuri de o stranie profunzime si de o inefabila transparenta, prin care tot mirajul de pana atunci piere si ne trezim ca niste asceti pe tarmul despuiat de podoabe al sufletului neajutorat.
Intr-un roman, se pare de mare succes caruia i s-a decernat faimosul premiu IMPAC, Ma numesc Rosu, al nazdravanului autor turc contemporan Orhan Pamuk, aparut la Curtea Veche, un roman al reveriilor si fineturilor evocate prin arta miniaturistilor orientali, intalnim asemenea randuri deconcertante: „Daca nu doresti sa ai deziluzii in pictura si in arta trebuie sa ai grija sa nu-ti faci o meserie din ele. Oricat de talentat si de iscusit ai fi, cauta banii si puterea in alta parte astfel incat sa nu te superi pe arta daca nu te alegi cu nimic de pe urma harului si a muncii tale”. Pentru cei care vor sa vada si contextul in care apar randurile le spunem ca sunt la pagina 37 a romanului citat. Care e morala fabulei, asadar? Lucrurile stau clar si nu prea. Daca te ocupi de arta, nu trebuie sa faci din produsul muncii tale un mijloc pentru a atinge tinte lumesti. Cu alte cuvinte, activitatea trebuie sa se desfasoare in sfera celei mai neprihanite gratuitati si a celui mai curat dezinteres. Aceasta dintr-un motiv simplu, acela ca mai tarziu cand vei constata ca activitatea in speta nu-ti aduce nici bani si nici putere, sa nu te superi pe ea. Altfel spus, nu arta e de vina ca nu ai obtinut ceea ce intr-o prima faza ti-ai dorit intens. Vina iti apartine, mai exact unei orientari gresite. Ai vrut ceva ce nu puteai dobandi, avand in vedere natura speciala a mijloacelor folosite. Evident, acesta este un unct de vedere rasaritean din care lipseste orice perspectiva pragmatica si care vede in slujirea frumosului un domeniu total strain lumii de aici. O data cu ofensiva laicizarii si a unui grad sporit de mercantilizare, produsele artistice au iesit din sfera gratuitatii si nepretuirii si au inceput sa fie pretuite in functie de cerintele epocii. Astfel, am capatat ceea ce numim cu oarece dispret arta comerciala, deci o arta care aduce bani, care are cumparatori, care e ceruta de piata. In viziunea autorului turc, care nu-i apartine lui neaparat, ci exprima o intelepciune imemoriala, frumusetea nu poate intra in nici o afacere negustoreasca si este doar un dar primit din har, daruit apoi celui care nu poate sa plateasca in moneda curenta. De aceea, artistul miniaturist, pictorul anonim de icoane, zugravul celor mai curate fresce manastiresti nu asteapta nimic de la viata asta. El lucreaza cu gandul in alta parte, nu e stimulat precum un artist profan, viseaza alte taramuri unde-si va primi rasplata si in consecinta si arta sa are un caracter suprafiresc, nepamantean. Cu cat insa esti mai obsedat de castig, adica de bani si putere, cu atat arta pe care o faci se va ingrosa, se va carnaliza, va ajunge sa semene cu ceea ce astepti. Daca vrei sa obtii alt registru, atunci si asteptarile trebuie sa fie de alta natura. Dar aceasta – atentie! – nu tine numai de talent.
