Doua seri de teatru la Constanta ar fi putut fi doua placute petreceri ale timpului daca n-ar fi fost, cel putin una dintre ele, altceva. Cum teatrele nu-si mai pot permite turnee, organizeaza turnee ale criticilor si regizorilor.
Asa se face ca am ajuns acolo sambata trecuta, alaturi de cativa cronicari dramatici si actori, de regizorul Alexander Hausvater s.a. Primul spectacol, care era facut de compania „Ovidius” a Teatrului National din Constanta, i-a dezamagit pe multi dintre cei prezenti, nu si publicul, care s-a distrat copios la diferite fraze rostite intr-un anume fel. Anuntata ca o comedie, piesa americanului Christopher Durang, „Spalam copilul sau facem altul?”, este, de fapt, o drama de familie, cu accente absurde pe alocuri, insa regizorul, tot american, Vincent Masterpaul, n-a facut nimic pentru a apropia tema aceasta, agrementata cu accente psihanalitice si puseuri de erotomanie, dar si cu aluzii pentru care romanul nu are referinte, de acesta din urma. Astfel incat spectacolul, jucat si mediocru pe deasupra, mizandu-se pe strigate si brutalitati, a parut prea lung, ba chiar uneori ca nu se mai termina. S-a terminat pana la urma, spre satisfactia celor din sala.
Daca „Spalam copilul sau facem altul?” a fost o premiera, cel de-al doilea spectacol, de la compania „Fantasio”, intitulat „Dulceamar”, nu mai era o premiera. Desi un fel de revista sau de cabaret, un musical cu nostalgice, pentru unii, sonoritati austriece, din vremea imediat postimperiala, cu un decor adecvat si costume fancy, nu a trezit nici el entuziasmul publicului, altfel destul de rarefiat in mica sala, fosta a lui „Fantasio”. Aici, interpretii, in frunte cu insasi directoarea teatrului, Beatrice Rancea, au avut un tip de naturalete foarte convingatoare. Sa-i enumeram: Dan Zorila, Marian Adochitei, George Calin, Pavel Barsan, Daniela Hasiade, Diana Cheregi, Diana Lupan, Dana Dumitrescu, Oana Botez, Delia Corina, Cristian Osolos, Daniel Dragomir. Naivitati de decor au existat si aici, cum e, de pilda, aceea a dulapului in care unii dispareau si altii apareau. Cat despre resorbirea unor barbati pe sub fustele unei femei, in pat, acestea voiau probabil sa faca aluzie la scena din filmul „Hable con ella”/”Vorbeste cu ea” de Almodovar, dar aici scena era grotesca. De altfel, in paralel cu muzica melodios interbelica, se desfasurau si alte elemente de grotesc, pesemne cautate. In fine, ar fi de discutat, poate, rolul sarpelui, desigur jucarie, mai mica in primul spectacol, pentru un copil, mai mare in cel de-al doilea, cand era purtat pe gatul unei femei, intr-o scena indiana.
Oare psihanalistul din „Spalam copilul sau facem altul?” ce ar avea de spus? Din „Dulceamar” am inteles ca muzica usoara e dulce, iar cea simfonica, din partea a doua a spectacolului, amara. Este si acesta un punct de vedere. In fine, spectacolul Yvettei Bozsik, „Dulceamar”, pune in evidenta capacitatile dansatorilor de la Teatrul National din Constanta, compania „Fantasio”. Spectacolul este unul de tip teatru-dans, fiind conceput totusi mai mult ca dans, miscare decat ca teatru.
