Să vezi, însă, drăcia dracului, că, prin comparație cu situația din țările occidentale din UE, salariile în România sunt cu mult mai mici decât este mai mică productivitatea muncii în România! Cu alte cuvinte, dacă ar fi după productivitatea muncii, salariile în România ar trebui să fie mai mari decât sunt! De ce nu sunt?!
Trădătorii de neam și țară tac! Știu bine de ce, dar preferă s-o facă pe niznaii, pentru că, dacă ne-ar spune de ce, n-ar mai putea ține predica diversionistă de a se majora salariile numai și numai dacă în prealabil a fost mărită productivitatea muncii! Adică, o predică pentru proști, căci o asemenea prioritizare înseamnă practic cam niciodată! Statisticile naționale (INS) sau europene (Eurostat), care în domeniu sunt bineînțeles ignorate de predicatori, ne spun cum stă, de fapt, treaba: din produsul numit la nivel național PIB, munca ia în România doar puțin peste o treime, dar în țările vestice peste jumătate!
Deci, din unitatea de valoare adăugată obținută (mai mică, în mod obiectiv, în România), salariile culeg în România încă și mai puțin, în timp ce în țările vestice, din obiectiv mai ridicata unitate de valoare adăugată, salariile iau încă și mai mult! Altfel spus, în țările occidentale salariile sunt mai mari nu numai pentru că produsul unitar este mai mare, ci și pentru că din acesta salariile se aleg cu mai mult, în timp ce în România salariile sunt mai mici nu numai pentru că unitatea de produs este mai mică, dar și pentru că din aceasta salariile preiau încă și mai puțin. Cum s-ar spune – precum în colonii!
Căci doar în colonii capitalul acaparează mai mult decât munca din valoarea adăugată obținută, câteodată chiar punând mâna aproape pe tot, doar așa explicându-se obținerea aici de creștere economică (adică de PIB) fără ca salariații să se aleagă și ei cu ceva! Deci, să fie clar: există un spațiu imens de creștere a salariilor în România fără creșterea productivității muncii, deoarece, până la un punct, prin aceste creșteri nu se atacă decât „abaterea colonială” din împărțirea PIB-ului între muncă și capital, și nu ordinea economică firească a lucrurilor din relația ce există (și trebuie să existe) între creșterea salariilor și creșterea productivității muncii. Or, tocmai acest lucru vor să-l ascundă trădătorii de neam și țară! Oare de ce? Din trădare de neam și țară! Căci salariul mic constituie, de fapt, emblema și osatura colonială!
În obsedanta lor împotrivire față de creșterea salariilor, pe care o acuză de destabilizarea financiară a țării și de afectarea atractivității ei pentru investițiile străine, trădătorii de neam și țară din România s-au năpustit, bineînțeles, pe majorările de salarii din ultimii ani. Pregătiți să le facă harcea-parcea!
Unii mai simandicoși – care se prezintă a face știință, și nu politichie, cum sunt cei de pe la Banca Națională zisă a României, în frunte cu guvernatorul –, constatând că remediul-cheie al stabilității pe care îl reclamă (anume creșterea salariilor doar în măsura creșterii productivității muncii) nu numai că nu a fost respectat, ba chiar a fost ridiculizat, n-au putut însă trece pur și simplu cu vederea faptul că în ecuație a intervenit un intrus care le-a cam încurcat socotelile.
Și, ca urmare, au numit situația nou-intervenită nu vreo simplă încălcare a normelor economice din obsesiile lor, ci un paradox! Iată ce consideră „paradox” dl Lazea, economistul-șef al BNR: creșterea între 2008 și 2017 a salariilor nete cu 45%, dar a costului unitar al muncii cu mai puțin de 27%! Ce spune acest lucru? Că patronii au putut finanța creșterea salariilor nete ale angajaților lor deoarece pentru ei, de fapt, costul cu forța de muncă nu numai că nu a crescut corespondent, dar relativ chiar a scăzut. Este evident efectul cohortei de „relaxări fiscale” pentru angajatori din vremurile Ponta-Dragnea (de la reducerile de TVA la diminuarea impozitului pe venit și a cotelor de CAS). Și în calculele dlui Lazea n-a putut intra în mod obiectiv întregul impact al măsurilor ce operează din 2018, an începând cu care „costul unitar al muncii” pentru angajator pur și simplu se evaporă (căci impozitul pe venit scade de la 16% la 10% și, mai ales, contribuțiile pentru pensii și sănătate, din care 60% erau până atunci suportate de angajator, trec integral în cârca angajatului).
O anume discuție în ce privește așa-numitul „cost unitar al muncii” va deveni complet falsă din 2018 și următorii ani! Patronii nu se vor mai putea jeli în continuare că ei suportă atât impozitul pe venit al angajatului, cât și contribuțiile sale sociale pentru pensii și sănătate. Căci, în mod clar, angajatorul doar le strânge spre a le transfera Fiscului. Costul unitar al muncii începând din 2018 este doar salariul brut contractual! Atât și numai atât, la care se adaugă acea cotă derizorie de vreo două procente pentru șomaj, concedii! Patronii din România trebuie să fie fericiți: nicăieri în Europa costul muncii pentru angajator nu se rezumă ca în România doar la salariul brut! Este foarte rău că este așa în România, creându-se o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor care nu opera decât în capitalismul primitiv și care nu operează prin alte părți în capitalismul contemporan. E minunat să ai în costuri numai salariul brut al angajatului și mai nimic de plătit la stat (doar un eventual impozit pe profit și așa mic, dar care în majoritate este evazionat). Asta este însă situația! Ca revers al medaliei, patronii din România nu se vor mai putea de acum lamenta că nu pot mări, deși chipurile ar vrea, salariile angajaților pentru că trebuie să dea și mai mult la stat! Cât vor da, vor da! Restul reprezintă o relație între salariați și stat, patronul nemaiavând nicio responsabilitate! Nu poate fi decât fericit! Cel mai fericit patron din lume! Pe seama cui? A statului român?! Sau a salariatului român?! Sau a amândurora?!
