Citeam din Maximele lui La Rochefoucauld (scriitor si moralist francez, 1613-1683), o reflectie care intai m-a nedumerit: Nimeni nu merita sa fie laudat pentru bunatatea lui, daca nu e in stare sa fie si rau. Cum asa? Adica, oamenii buni trebuie sa fie si rai? Si am citit mai departe reflectia sa: Orice alt fel de bunatate e, de cele mai multe ori, o lene sau o neputinta a vointei. (adica daca nu stim sa fim si exigenti, n.n.)
M-am oprit din lectura si am cugetat: Da, moralistul francez are dreptate! De regula, oamenii buni sunt considerati de cei rai si prosti ca fiind blegi, oameni de mamaliga, insi pe care-i poti juca pe degete. Daca esti om bun si-ti faci munca ta cu pricepere, cu cinste, cu demnitate, nu trebuie sa treci cu vederea invidia, rautatea celor neputinciosi, care-ti coboara faptele tale meritorii in derizoriu, care fac apoi din tine o victima, inaltandu-se pe trupul tau, anuland stradaniile tale. Sa fim buni la suflet, sa fim in stare a intinde celui in nevoi o mana de ajutor, dar, in acelasi timp, cu aceeasi mana sa fim in stare a-i lovi peste bot pe cei neputinciosi si rai care umilesc, se catara pe cei vrednici, altfel bunatatea noastra, cum spune moralistul francez, devine o lene, o neputinta a vointei.
Sa fim buni, dar in acelasi timp sa fim si severi cu cei rai, altfel bunatatea noastra va fi socotita o slabiciune, o neputinta, lasand javrele sa zburde, sa latre in jurul nostru si sa muste pe cine vor ele.
