Luna aceasta s-au implinit 13 ani de la incheierea conflictului militar deschis de pe Nistru. In tot acest rastimp, nu numai ca nu s-a reusit eliminarea consecintelor acelui razboi, dar nici macar nu s-a obtinut recunoasterea oficiala a culpei sale din partea agresorului adevarat. Astfel incat razboiul de pe Nistru s-a incheiat demult, dar razboiul a continuat si continua. Este un razboi rece, al declaratiilor belicoase, dublate cand si cand de incidente care pot foarte lesne degenera.
Nu mai departe de 19 iulie, un grup de doi moldoveni, din partea unei ONG si a Comitetului Helsinki-Moldova, insotiti de o reprezentanta a Asociatiei avocatilor din SUA au avut de-a face cu modul cum este inteleasa operatiunea de mentinere a pacii. Grupul celor trei se afla in Zona de securitate, un fel de "no men's land”. Americanca a gasit ca n-ar fi rau sa fotografieze un panou pe care sta scris: "Drum bun!” Numai ca pasnicul demers l-a contrariat pe soldatul rus (pacificatorul), care a cerut rastit sa-i fie predat filmul din aparatul foto pentru a-l distruge. Cum americanca n-a prea dat curs invitatiei atat de "civilizate”, nici una, nici doua, soldatul a pus mana pe automat, l-a armat in sistemul de foc continuu si l-a indreptat spre grupul de oameni. Norocul a fost ca un ofiter moldovean de politie a observat la timp gestul soldatului si a ridicat arma in sus. Astfel ca cele 20 de focuri nu au ranit pe nimeni. Doar politistul moldovean s-a ales cu arsuri de gradul II.
Sa revenim la momentul declansarii razboiului. In acel moment, in Transnistria se aflau trupele rusesti din fosta Armata (sovietica) a 14-a. Iar ostilitatile au avut ca protagonisti, pe de o parte, acei militari rusi, dublati de forte paramilitare transnistrene, inarmati cu totii din depozitele de la Cobasna, unde este un urias arsenal de arme si munitii, iar pe de alta Ð detasamentele de politisti ale nou-aparutului stat independent Republica Moldova, sub a carui jurisdictie era si regiunea transnistreana. Si-atunci la intrebarea cine va fi fost agresorul adevarat nu se poate da decat un singur raspuns. Care a si fost formulat. E-adevarat, foarte rar si doar in surdina. Prima data l-a exprimat insusi presedintele din 1992 al Republicii Moldova, Mircea Snegur, care a declarat ca Federatia Rusa, sub presedintia lui Boris Eltin, a declarat razboi fostei republici unionale. Peste ani, raspunsul la aceeasi intrebare l-au dat judecatorii de la CEDO, care, in dosarul Ilascu, au inserat in hotararea finala faptul ca Federatia Rusa este vinovata de declansarea conflictului.
La ora negocierilor postbelice, Rusia, asa vinovata cum era, a devenit garant (ca si Ucraina plus OSCE) pentru solutionarea conflictului transnistrean (pervers numit la Moscova ca un conflict intre Chisinau si Tiraspol!).
De-atunci incoace, s-au tot initiat modele de solutionare. Toate au pornit de la Kremlin. Mai deschis sau mai voalat. Fie ca s-au numit "planul Primakov” sau "memorandumul Kozak”, toate ideile au avut un factor comun: permanentizarea prezentei militare rusesti in regiune. Dupa "revolutia portocalie” din Ucraina, s-a mai nascut un plan, cel al presedintelui abia instalat la Kiev, Viktor Iuscenko. Spre deosebire de ideile mai dinspre Est, initiativa ucraineana pune problema retragerii efectivului militar rusesc din Transnistria. Dar candva, dupa ce se va fi produs democratizarea regiunii, prin organizarea unor alegeri libere. Daca planul cu pricina n-ar avea cine stie ce scopuri oculte, initiatorul poate fi acuzat de naivitate. Caci este greu de crezut ca se va intampla vreun proces democratic, la umbra trupelor rusesti. Cat despre retragerea lor ulterioara, este la fel de greu de inchipuit ca se va realiza un asemenea deziderat. Se stie doar ca Federatia Rusa a promis in mod ferm, la Istanbul, la summit-ul OSCE din 1999, ca isi va aduce acasa militarii. N-a fost sa fie! Desi angajamentele au fost periodic reinnoite. In schimb, Moscova si-a rebotezat armata in "grup operativ de trupe rusesti” sau "trupe de mentinere a pacii”. In paralel, Rusia a mers mai departe, propunand, prin "memorandumul Kozak”, ca militarii sai sa ramana in Transnistria pe o perioada de… 20 de ani.
Dupa ezitari si chiar proteste, mai mult sau mai putin vehemente, Federatia Rusa a acceptat sa ia in considerare "planul Iuscenko”. N-a durat mult si liderul separatist Igor Smirnov s-a deplasat la Kiev, cu gand de a se intelege. Peste toate, a venit si ideea presedintelui in exercitiu al OSCE, Dimitri Rupel, seful diplomatiei slovene, care a propus o imbinare a "planului Iuscenko” cu "memorandumul Kozak”, in vederea accelerarii rezolvarii diferendului. Care rezolvare conduce la oficializarea prezentei militare rusesti in zona. Daca nu cumva si desprinderea Transnistriei din componenta Republicii Moldova. Si nu numai atunci cand aceasta "va renunta la statutul sau de subiect international”, asa cum prevad mai toate scenariile de pana acum.
