Iubitii mei fii sufletesti,
Iata, se pare ca eu v-am dat o veste si ca voi v-ati grabit sa mi-o confirmati. Altfel spus, eu v-am adus o noutate, iar voi mi-ati raspuns ca, de fapt, va era cunoscuta si ca nu ramanea decat sa stiu si eu ca voi o stiti. Daca asa ar sta lucrurile, eu as fi stanjenit de faptul ca v-am oferit ceea ce nu va trebuia, iar voi ati avea motive sa suradeti. E ca si cum eu v-as anunta in rasaritul soarelui ca s-a facut ziua, iar voi mi-ati raspunde in gura mare ca asa e.
Dar schimbul acesta de cuvinte („Hristos a inviat!” – „Adevarat, a inviat”!) nu se petrece o singura data, la slujba de Inviere, ci de-a lungul celor patruzeci de zile dintre Sfintele Pasti si Inaltarea Domnului. In acest sens, el nu este altceva decat o binete crestineasca, o salutare care tine loc de „Buna dimineata”, „Buna ziua”, „Buna seara”. In sinea ei, binetea este, de fapt, o urare, cu intelesul de: „Buna (sa-ti fie) ziua!”, motiv pentru care raspunsul poate fi: „Buna sa-ti fie inima!” (ceea ce e foarte frumos). Numai ca salutarea „Hristos a inviat” nu poate fi o urare, intrucat ea nu exprima o dorinta a cuiva pentru celalalt.
Ea nu poate fi nici rugaciune, intrucat prin aceste cuvinte nu-L laudam pe Hristos Dumnezeu, nu-I multumim pentru ceva si nici ca-I cerem ceva.
Si atunci, dragii mei, daca expresia „Hristos a inviat” nu e vestire, nu e salutare, si nici rugaciune nu e, atunci, ce este? Ei bine, cu acest raspuns am voit sa-mi incep scrisoarea pascala din anul acesta: „Hristos a inviat” este o marturisire de credinta. Eu, cel care o rostesc, imi marturisesc credinta ca Hristos a inviat, iar voi, cei ce raspundeti, rostiti o marturisire intaritoare, aceea ca, intr-adevar, El a inviat.
Dar noi, cei de astazi, de unde avem aceasta credinta?: De la cei de dinaintea noastra, care ne-au marturisit-o, fie prin viu grai, fie prin carti. O credinta religioasa poate fi si un fapt intim, consumat in tacere, stiut doar de cel care-l poarta in fiinta lui launtrica. Dar ea nu este intreaga si lucratoare daca nu devine si marturisire. O stim cu totii din rugaciunea de dinaintea cuminecarii: „Cred, Doamne, si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu”.
Cei de dinaintea noastra au dobandit-o, tot prin marturisire, de la cei care i-au precedat, si asa mai departe, din generatie in generatie, pana la sfintii apostoli.
Dar daca insumarea acestei credinte pare simpla si usoara pentru noi, cei ce ne-am impropriat-o ca pe o mostenire, nu tot asa s-a petrecut cu sfintii Apostoli, care nici nu auzisera si nici nu citisera undeva ca un om mort ar fi inviat prin el insusi. Ei cunosteau trei invieri savarsite de Dumnezeiescul lor Invatator: a fiului vaduvei din Nain, a fiicei lui Iair si, cea mai spectaculoasa, a lui Lazar. Toate erau minuni operate de Iisus asupra cuiva, dar ei nu puteau concepe o minune facuta de Iisus asupra Lui Insusi, desi El le spusese in repetate randuri ca Fiul Omului, adica El, va fi dat in mainile oamenilor, care Il vor batjocori, Il vor omori, dar ca El va invia.
Sa deschidem cateva pagini ale Noului Testament si sa ascultam marturiile sfintilor evanghelisti (dintre care doi, Matei si Ioan, erau ei insisi ucenici directi ai Domnului). Ce aflam mai intai din aceste pagini? Ca sfintele femei au fost singurele fiinte care au crezut de la inceput, fara nici un fel de indoiala, in invierea lui Iisus. Ele au venit Duminica dis-de-dimineata sa-L tamaieze pe Cel ce fusese ingropat, chiar sub ochii lor, cu trei zile inainte. Vestea invierii le-a fost data de un inger care le-a aratat mormantul gol, spunandu-le ca Cel-Viu nu mai trebuie cautat printre cei morti. Cuprinse de spaima sacra, dar si de bucurie duhovniceasca, ele au alergat spre cetate sa le dea de veste ucenicilor, dar pe drum au fost intampinate de Insusi Iisus, pe Care L-au recunoscut si Caruia I s-au inchinat. Dar cand le-au spus ucenicilor ceea ce ele insele auzisera si vazusera, acestia, clatinand din capete, le-au luat drept niste biete femei scrantite, care-si iesisera din minti si vorbeau in dodii.
In cele din urma, Iisus li s-a aratat chiar lor, celor unsprezece, despre care Sfantul Matei ne spune ca „vazandu-L, I S-au inchinat, iar unii s-au indoit” . Vi-l mai amintesc pe Toma, despre care toata lumea stie ca, indoindu-se de realitatea invierii lui Iisus, a pretins ca el insusi sa-I pipaie ranile de la rastignire.
Aici insa as vrea sa ma opresc putin. Iisus Isi deschide bratele si-l indeamna, aproape poruncitor, sa-i atinga ranile din palme si din coasta. Dar o spune cu atata fermitate si siguranta de Sine, incat Toma nu mai simte nevoia s-o faca, ci I se arunca la picioare exclamand: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” Spun asta pentru acei tineri din vremea noastra care socotesc ca o credinta religioasa se obtine doar prin experienta. In cazul lui Toma, experimentul nu i-ar fi fost de nici un folos. Toti ucenicii, inclusiv el, porneau de la premisa ca fiinta aceasta care li se arata dandu-se drept Iisus era de fapt o naluca, o entitate acorporala, si nicidecum una si aceeasi persoana cu Iisus Cel rastignit pe cruce. De aici, dilema lui Toma devenea insolubila: Daca „acest” Iisus este real, cum de a patruns in casa prin usile incuiate? Iar daca este naluca, cum de se lasa pipait? Asadar, singura solutie era credinta pura, adica nu o relatie logica intre subiect si obiect (cum ar fi, de pilda: „Cred in constelatia Orion”, in care constelatia ramane exterioara celui ce crede), ci relatia duhovniceasca prin care subiectul isi incorporeaza obiectul. Toma nu exclama: Acum cred ca Tu esti Domnul Dumnezeu, ci: „Domnul meu si Dumnezeul meu !” Fostul obiect al tagadei devine acum parte din fiinta lui launtrica, de care nu se va mai desparti niciodata. Este, prin excelenta, o credinta marturisitoare, asa cum o vor avea si toti cei unsprezece laolalta, cand le vor spune colegilor lor, Luca si Cleopa, veniti din Emaus, ca „Domnul cu adevarat a inviat”.
Atunci, in acel moment apostolic, atunci a luat fiinta zicerea noastra de astazi: Luca si Cleopa, in fata celor unsprezece si a celor impreuna cu acestia, vestesc si marturisesc: „Hristos a inviat!” Iar acestia raspund marturisind: „Cu adevarat a inviat!”
Iubitii mei fii sufletesti,
Daca noi credem in invierea lui Hristos si o marturisim, oare ce credem si ce marturisim despre propria noastra inviere? Aceasta este, de fapt, tema pe care mi-am propus-o pentru scrisoarea pastorala din acest an. Iar motivul este pe cat de simplu, pe atat de esential: Domnul nu a inviat pentru Sine, ci pentru noi. Dar nu doar asa, pentru noi, ca un fel de demonstratie a dumnezeirii Sale (asa cum o facuse schimbandu-Se la fata in muntele Taborului), ci cu un scop mult mai inalt, mai adanc si mai general. Noi marturisim in Simbolul Credintei ca El, Domnul, „pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, S-a pogorat din cer si S-a intrupat (…) si a patimit si S-a ingropat si a inviat a treia zi „. Asadar, pentru a noastra mantuire.
Dar ce este, oare, mantuirea?: Eliberarea dintr-o robie. Care anume robie? Robia mortii. Si care este pricina acestei robii?: Pacatul primilor oameni.
Voi stiti, dragii mei, ca atunci cand Dumnezeu i-a facut pe Adam si Eva, le-a dat pe mana Raiul si i-a inzestrat cu nemurire. In acelasi timp, i-a avertizat: Sa nu-mi calcati o anume porunca; daca Mi-o veti calca, negresit veti muri. Cedand ispitei diavolului, ei au calcat porunca Facatorului lor, savarsind astfel primul si cel mai greu pacat din lume, acela al neascultarii de Dumnezeu. Iar plata pacatului Ð asa cum va spune mai tarziu Sfantul Apostol Pavel Ð este moartea. Consecinta nu a intarziat: izgonirea omului din rai si intrarea lui in robia mortii. Aceasta e conditia de existenta a omenirii intregi si a fiecarui ins in parte. Moartea e singura noastra certitudine. De-a lungul unei vieti ne putem indoi de orice, in afara de faptul ca vom muri; si putem spera in orice, in afara de nemurire. Oricat ar fi caile vietii de multe si de intortocheate, ele merg, in mod sigur, intr-o singura directie: mormantul.
Ce se petrece insa dincolo de mormant? Materialistii, ateii, estropiatii spiritului spun ca dincolo de groapa nu mai e nimic, ca totul se cufunda in neant. Mai sunt si astazi ziaristi care, pastrand tarele comunismului si anuntand decesul cuiva, spun ca „a trecut in nefiinta”, ceea ce e o prostie. Ar fi groaznic sa fie asa: viata si-ar pierde sensul, totul ar cadea sub incidenta absurdului; daca dupa moarte nu mai e nimic, ce rost are sa mai traiesti, sa te zbati, sa iubesti, sa urasti, sa lupti, sa speri?…
Ei bine, noi, crestinii, noi stim ca omul este alcatuit nu numai din trup, ci si din suflet, si ca aceste doua componente, trupul si sufletul, traiesc impreuna din momentul zamislirii in pantecele mamei si pana la ultima suflare. Ele nu se despart decat prin moartea fizica: trupul merge si se descompune in pamantul din care a fost alcatuit, in timp ce sufletul, nemuritor, isi ia zborul catre ceea ce numim lumea „de dincolo”, unde, laolalta cu cei ce inca traiesc vii pe pamant, asteapta ceea ce asteptam cu totii marturisind in Crez: „invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie „.
Asadar, la sfarsitul veacurilor, intr-o vreme pe care numai Dumnezeu o stie si pe care doar El o va randui, va avea loc invierea generala a mortilor. Ea a fost prevestita de Profetul Iezechiel (care a trait cu vreo 600 de ani inainte de Hristos) printr-o vedenie asupra unui camp imens plin de oase omenesti care, la o anume porunca dumnezeiasca, se aduna din risipire, se realcatuiesc din incheieturi si redevin trupurile care au fost.
In aceeasi epoca, Profetul Daniel prevesteste si el o inviere a mortilor, cu mentiunea ca, dupa faptele lor, unii se vor trezi la viata vesnica , iar altii la ocara si rusine vesnica.
Credinta in invierea generala a mortilor capata radacini adanci in spusele Mantuitorului Iisus Hristos. El a afirmat-o in repetate randuri in convorbirile Sale cu fariseii, saducheii, preotii si carturarii poporului, dar marturia cea mai limpede o aflam in Evanghelia Sfantului Ioan. Din ea stim ca invierea mortilor va fi precedata de a doua venire a Domnului si urmata de Judecata de Apoi. Dumnezeu-Tatal este Acela care I-a dat Fiului puterea de a invia mortii, dar si pe aceea de a-i judeca. Iata chiar cuvintele Sale: „Vine ceasul cand toti cei din morminte Ii vor auzi glasul; si cei ce au facut cele bune vor iesi spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea osandei”.
Sa lasam acum Judecata deoparte si sa ne oprim asupra invierii. V-am amintit ca fiinta umana este alcatuita din cele doua componente, suflet si trup. Daca stim ca trupul, prin moartea fizica a omului, trece in lumea „de dincolo”, adica in cea spirituala, unde ramane intreg, el nefiind divizibil, tot atat de bine stim ca trupul se descompune pana se face una cu pamantul. Mai mult, el poate fi inghitit si digerat de salbaticiuni, mistuit in foc, sfartecat de obuze sau, pur si simplu, pulverizat de explozii nucleare. Daca profetul Isaia vedea oase omenesti, un profet apocaliptic nu mai vede nimic. Asadar, se pune intrebarea: Cum anume va invia trupul descompus al unui om spre a se reuni cu propriul sau suflet? Aceasta, deoarece, sa fim intelesi, prin inviere se recompune omul in fiinta lui intreaga, pentru ca astfel sa se infatiseze la Judecata care urmeaza. Si e firesc sa fie asa, de vreme ce trupul si sufletul si-au trait impreuna viata de pe pamant si impreuna au facut bune si rele.
Raspunsul ni-l da, magistral, Sfantul Apostol Pavel in prima sa Epistola catre Corinteni. El face mai intai o deosebire intre trupurile animalelor, care nu supravietuiesc mortii, si intre acela al omului, supus unui alt regim de existenta. (Sa nu uitam ca, dintru inceput, Dumnezeu a facut animalele ca specii si numai pe om l-a facut in mod special, ca persoana, „intru suflet viu”. In al doilea rand, Sfantul Pavel face o distinctie intre ceea ce el numeste „trupul carnal” si „trupul duhovnicesc” al omului. Nu e vorba de doua trupuri, ci de unul si acelasi trup in doua moduri de existenta. Trupul carnal este acela cu care omul vietuieste pe pamant si care se risipeste prin moarte; trupul duhovnicesc este tot acelasi trup, dar transfigurat prin inviere. Cum, adica, transfigurat?: Realcatuit dupa o alta lege, a „cerului nou” si a „pamantului nou”, o lege prin care intregul univers se transfigureaza, adica se schimba la fata si se desavarseste, se sfinteste, se indumnezeieste, iese din devenirea timpului si intra in echilibrul vesniciei. Sfantul Pavel aseamana moartea si invierea trupului cu o samanta ingropata in pamant; din ea rasare o planta, care insa nu mai seamana cu ea, dar nici nu este altceva, ci are chipul pe care Dumnezeu i l-a randuit dintru inceput, atunci cand a facut si planta, si samanta ei. Zice Pavel: „Se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc”.
Ei bine, dragii mei, trupul omului de la inviere are ca model trupul cu care a inviat Domnul. Prin intrupare din Sfanta Fecioara, Iisus a purtat trup intocmai ca al nostru, cu toate virtutile si slabiciunile lui, in afara de pacat: a simtit si a infruntat foamea, setea, oboseala, durerea, chinurile, moartea si ingroparea. Dar trupul lui Iisus Celui inviat era unul si acelasi cu cel rastignit si mort pe cruce, numai ca acesta de acum, transfigurat si indumnezeit prin inviere, avea alte legi: putea sa patrunda prin materie, sa manance fara sa-i fie foame, sa bea fara sa-i fie sete, sa strabata fulgerator distantele fara sa oboseasca, sa se inalte la cer fara sa aiba aripi. Devenise trup ceresc, cel care avea sa sada de-a dreapta Tatalui. E motivul pentru care Sfantul Pavel, vorbind de trupurile duhovnicesti ale oamenilor de dupa inviere, le numeste si „trupuri ceresti”. Trupul ceresc il transcende pe cel carnal, asa cum capilaritatea transcende gravitatia.
Cineva insa ar putea spune: Trupul Domnului a ramas intreg in mormant si tot intreg a inviat. Nu asa stau lucrurile cu trupurile oamenilor-oameni: ele se risipesc, isi pierd forma si, asa cum ati observat, pot fi chiar pulverizate de o explozie nucleara. Cum se pot alcatui dintr-o asemenea dispersare? Nu trebuie sa uitam ca trupul omului e materie si ca, prin descompunere sau pulverizare, din el raman moleculele sau atomii. Spre a inlesni, cat de cat, o intelegere mai apropiata a acestui fenomen, voi lua un exemplu din fizica pe care o invata elevii la scoala. Daca pe o coala de hartie presaram pilitura de fier, minusculele particule ne apar imprastiate si informe. In momentul insa cand le apropiem o bara magnetica, ele se misca si se organizeaza rapid dupa cum le porunceste fluxul magnetic al barei, luand o anume forma care poate fi desenata sau fotografiata. Cam asa trebuie ca se vor petrece lucrurile cu atomii trupesti ai fiecarui om in clipa cand sufletul – care-si cauta trupul – va emite un flux magnetic care-i este propriu, individual, personal, si care nu poate fi confundat cu un altul. Desigur, reunirea prin inviere a sufletului cu trupul este o taina pe care nu o stim, dar pe care o putem intui prin aceasta asemanare, menita sa ne alimenteze credinta.
Se mai naste insa o intrebare. Invierea cea de obste se va petrece la o vreme cand pamantul va fi inca locuit de oameni vii. Mortii, am inteles, vor invia, dar ce se va petrece cu acestia din urma? Vor muri instantaneu spre a invia in acelasi chip? Ne-o spune tot Sfantul Pavel, in Epistola sa catre crestinii din Tesalonic. La semnalul venirii lui Hristos, cei dintai care se vor misca vor fi mortii. Imediat dupa aceea, oamenii vii vor fi rapiti in nori spre a-L intampina pe Cel ce vine intru putere, si astfel toti, impreuna, cu Domnul vor fi.
Desigur, si aceasta este o taina, pe care Apostolul o stia prin descoperire dumnezeiasca, dar eu ma aflu in fata unor crestini din secolul rationalismului si al stiintelor exacte, si iarasi ma simt dator sa ofer o punte de intelegere. Materia ni se infatiseaza in una din cele trei stari posibile: solida, lichida si gazoasa. Apa, de pilda, este solida in forma unui bulgare de gheata, devine lichida prin topirea acestuia si gazoasa prin evaporarea lichidului, ea pastrandu-si aceeasi compozitie chimica. Ceara dintr-o lumanare este solida prin structura, devine lichida prin aprindere si gazoasa prin ardere. Cam asa ar fi trupul care moare, se descompune si invie. Exista insa in natura si corpuri care trec de-a dreptul din starea solida in cea gazoasa, adica fara sa mai treaca prin starea intermediara a celei lichide. Un exemplu la indemana noastra este cristalul de camfor, ascuns in tubul cu care ne desfundam narile racite; el este solid, dar de indata ce intra in contact cu aerul se volatilizeaza si patrunde in nara de-a dreptul in stare gazoasa. Ei bine, cam asa se va petrece cu trupurile celor vii la inviere. Si daca o astfel de exceptie de la regula exista in fizica, de ce nu poate exista si in minune? Asa putem avea o cale de acces la fantastica, uriasa priveliste a omenirii transfigurate, plutindu-si prin vazduh urcusul spre cerul cel nou, in pragul caruia asteapta, biruitor asupra mortii, Iisus Hristos, Mantuitorul.
Iubitii mei fii sufletesti,
Va spuneam la inceput cat de greu le-a fost sfintilor apostoli sa creada in invierea Domnului si cat de usor ni se pare noua, celor de astazi, sa credem si sa marturisim. Ei bine, tocmai de aici ne pandeste primejdia, din faptul ca noi credem prea usor. Apostolii au crezut prin motivatie, noi credem prin inertie. Motivatia e profunda, duhovniceasca, inertia e superficiala, comportamentala. Motivatia isi are temeiul in ceea ce se arata, inertia se sprijina pe ceea ce am apucat.
Eu am incercat sa va pun in fata singura motivatie posibila, invierea lui Hristos legata de propria noastra inviere. Sensul insa e dublu: Daca credem ca Hristos a inviat, credem ca si noi vom invia. Si invers: daca credem ca noi vom invia, credem si ca Hristos a inviat.
Acest dublu sens il avem tot de la Sfantul Pavel, care li se adreseaza astfel Corintenilor: „Daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, atunci cum de zic unii dintre voi ca nu exista inviere a mortilor? Daca nu exista inviere a mortilor, atunci nici Hristos n-a inviat. Iar daca Hristos n-a inviat, atunci zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica e si credinta voastra”.
El insa pune problema si altfel, introducand splendida metafora a primului fruct care incepe sa se coaca, numit in romaneste „parga”, adica semnul si garantia ca toate celelalte il vor urma. De asemenea, el introduce si binomul Adam-Iisus ca arhetip al mortii si arhetip al invierii. Iata chiar cuvintele marelui Apostol: „Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti. Ca de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit si invierea mortilor. Ca dupa cum toti mor in Adam, tot asa toti vor invia intru Hristos. Dar fiecare in ceata sa: Hristos, ca parga; apoi cei ai lui Hristos, la Venirea Lui. Apoi vine sfarsitul, cand Domnul Ii va preda lui Dumnezeu-si-Tatal imparatia”.
Asadar, iubitii mei, sa sarbatorim Pastile intru bucuria de a crede si a marturisi ca Hristos a inviat, dar si intru bucuria de a anticipa, tot prin credinta si marturisire, propria noastra inviere. Doar asa vom fi in stare sa cantam impreuna cu Sfantul Ioan Damaschin: „Ziua invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de pe pamant la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”.
Si tot astfel vom fi in stare sa rostim impreuna cu Sfantul Ioan Gura de Aur: „Inviat-a Hristos, si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos, si viata stapaneste. Inviat-a Hristos, si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, parga celor adormiti S-a facut.”
Iubitii mei, in plina sarbatoare a Sfintelor Pasti, noi, cei ai lui Hristos, credem si marturisim: Hristos a inviat!
