Intotdeauna de Pasti ne gandim la acest suav paradox al Invierii, incercand sa intelegem ce a fost: inviere cu trupul intr-un sens grosier sau ceva mai mult, dar si mai putin, o inviere simbolica, doar in duh, in timp ce trupul a ramas la locul unde fusese depus.
Totusi, Evangheliile vorbesc despre mormantul gol, iar aceasta imagine insoteste de-a lungul secolelor istoria bisericii si a credintei. Fara indoiala, Domnul a inviat cu trupul, cu alte cuvinte nu am asistat la o separare a acestuia de duh, numai ca ridicarea la ceruri nu a urmat linia unui miracol ordinar.
A fost de fapt vorba de o absorbtie intr-o alta dimensiune prin care legile si regulile materiei au fost incalcate, dar nu intr-un mod scandalos. Din aceasta cauza Invierea nici nu trebuie privita ca un scandal, ca declansarea unei brese intr-un cosmos osificat, ci ca o continuare pe un alt plan a ceea ce pana atunci nu facuse altceva decat sa ne pregateasca.
Tot ceea ce face Domnul dupa intoarcerea din pustie nu reprezinta decat trepte, pasi, etape pentru pregatirea Invierii.
Lazar este scos din mormant, dar ceea ce se intampla pe urma cu el nu prea ni se spune. Ideea este urmatoarea: Invierea nu este o minune care sa ramana doar la nivelul pamantului. Invierea pleaca din pamant si se implineste in cer. Acesta este sensul ei real, ajutandu-ne sa intelegem ca, desi facuta impreuna cu trupul, l-a depasit pe acesta, absorbindu-l si mistuindu-l.
De aceea in ortodoxie Invierea e suprema taina cand umanul si divinul realizeaza cea mai delicata intrepatrundere pana la indiscernere.
Dupa ce Domnul moare, toata suferinta lui pe cruce este de domeniul trecutului si orice raportare la aceasta aproape ca nu-si mai are rostul. Domnul asezat in mormant este ca un embrion care asteapta sa se nasca in ceruri si nu ca un om torturat, descarnat de chinuri si suferinte.
Cat timp Domnul sta in mormant, se rostesc cele mai frumoase si intense rugaciuni pentru a demonstra ca rugaciunea bate patimirea.
In pamant Domnul se coace ca intr-un cuptor si da mormantului o stralucire eshatologica, ceea ce duce la transparenta si deci la golire. De aici pleaca de fapt ideea mormantului gol, care trebuie inteles, asadar, ca un fel de rodire a materiei impreuna cu duhul. Ne golim de noi insine cand reusim sa mistuim toata zestrea culturala si ereditara. Domnul in mormant este la randul lui un exemplu de mistuire, de recapitulare si sublimare a intregului neam omenesc pe care astfel reuseste sa-l slobozeasca si sa-l traga dupa sine la cer. In acest sens Invierea nu este un fenomen individual, ci o mare taina a sinelui care absoarbe, mistuie si mantuie tot ceea ce pana atunci impovarase si fusese doar succesiune. Invierea e maxima simultaneitate cand toate cele separate spatial si temporal se unesc, gand, rugaciune, sange si carne, toate sunt in unitate si formeaza trupul glorios al celui inviat.
