Primul lucru pe care îl constaţi atunci când te duci, ca persoană fizică, contribuabil, la administraţia fiscală de care ţii, este subdezvoltarea IT&C a ANAF. Inspectorii de literă sunt nişte persoane stresate, veşnic obosite.
Oamenii aceştia nervoşi şi încontinuu dezesperaţi de munca lor zadarnică stau la birouri pe care, de regulă, se află calculatoare din anii ‘90, de categoria 386 – 486, cel mult Pentium 3 sau 4. Pe aceste vechituri este instalat un soft depăşit de evenimente, în care inspectorii completează datele din declaraţiile de venit primite de la contribuabili.
Pentru că au de gestionat o cantitate imensă de informaţie prin metode arhaice, situaţia standard pe care o constaţi vizual este că aceşti inspectori de literă sunt îngropaţi efectiv în picioare de dosare prăfuite, pe care nu reuşesc niciodată să le dovedească.
Aceasta este numai chestiunea superficială ce se constată, repet, prin simpla vizualizare a stării de fapt. Problemele sistemice ale Fiscului duc la o proastă colectare a banilor. Aşa cum am scris în mod repetat, veniturile scăzute obţinute de statul român se datorează parţial felului ineficient şi învechit în care funcţionează ANAF.
Dacă lucrurile stau astfel, orice om de bun-simţ poate trage concluzia simplă că rezultatul imediat, prin nivelul scăzut al veniturilor, este spaţiul fiscal limitat pe care îl are statul român pentru investiţii şi, prin urmare, pentru dezvoltarea României.
Voi trece în continuare în revistă câteva lucruri simple, absolut necesare, pe care ANAF nu le cunoaşte cu exactitate, aşa cum ar trebui.
1. ANAF nu ştie câţi contribuabili trebuie să depună în total declaraţia unică 600. Experţii cred că ar putea fi vorba despre undeva între 800.000 şi un milion de contribuabili. Dar cifra este volatilă, pentru că sunt mai multe variabile, care se transformă, în contextul actual, în necunoscute.
2. Fiscul Român nu ştie exact, de exemplu, câţi chiriaşi sunt în România. Subpiaţa locuinţelor închiriate este complet nereglementată.
3. ANAF nu are o evidenţă clară, centralizată şi defalcată pe judeţe şi regiuni, sistematizată şi vizibilă public, aşa cum cere legea română, cu datornicii la bugetul de stat persoane fizice şi juridice. Se presupune că inspectorii ANAF ar avea evidenţa lor, fiecare pe subdomeniul său de răspundere (mari companii, IMM, judeţe etc.).
4. Fiscul nu ştie cu exactitate câte tranzacţii au loc zilnic, săptămânal, lunar, trimestrial, anual în România; care sunt regiunile sau oraşele cele mai intense în tranzacţii şi care cele mai puţin intense; care sunt perioadele din an cu încărcare maximă; care sunt cele cu încărcare minimă.
De aceea, Fiscul amână de mai mulţi ani introducerea caselor de marcat electronice care să informeze Fiscul în timp real asupra fiecărei tranzacţii în parte: serverele ANAF s-ar bloca instantaneu. Oricum, în jurul datei de 25 ale fiecărei luni, când persoanele juridice îşi depun declaraţiile electronice, sistemul informatic specific se blochează.
5. Nu este posibilă trecerea la moneda euro sau măcar ajungerea României în anticamera acesteia pentru că acest lucru nu este posibil fără un Fisc informatizat. După ce s-a făcut un proiect de informatizare destul de slab, prin anul 2006, pe bani europeni, cu asistenţă portugheză, acum amânăm mereu folosirea banilor de la Banca Mondială pentru un alt proiect. Anul acesta, el a fost amânat pentru 2019, dar este puţin probabil să fie implementat anul viitor.
6. Diferiţi interlocutori pe care i-am chestionat de-a lungul timpului mi-au mărturisit că la Centrul Naţional de Informatică (unde este gestionat tot sistemul informatic al Finanţelor, la etajul IV, în str. Apolodor), este o jale şi o tristeţe istorică.
Unităţile relativ moderne sunt folosite impropriu. Căblăraia este aruncată pe jos. Praful este stăpân, iar operatorii sistemului, parţial nemotivaţi, parţial indolenţi, parţial nepricepuţi, sunt în somn biologic.
Aceasta este starea de fapt. Întrebarea este când şi cum va fi schimbată.
